…”ȘTII POVESTEA CELEI MAI FRUMOASE ICOANE ȘI A CELUI CARE A PICTAT cunoscuta și minunata icoană “TĂNGUIREA MAICII DOMNULUI”?…

0
Distribuie acest articol

„TĂNGUIREA MAICII DOMNULUI”

Distribuie acest articol

…”Maica Domnului i s-a aratat si i-a multumit pentru felul in care a pictat-o…”ora de lectură”, (cine are răbdare a citi pană la capăt nu are decât de câștigat…o poveste de viață cum nu găsești decât la sfinți)

…”Mulți știu icoana dar, puțini cunosc însă cine este pictorul acestei icoane.

…”Irineu Protcenco se numeste și a fost un neîntrecut iconar.

S-a casatorit, a avut trei copii si a facut parte din armata țaristă, in timpul Primului Razboi Mondial. A avut multe incercari. Viata i-a fost grea. Si-a pierdut in razboi un ochi si, ca atare, a pictat toata viata doar cu un singur ochi.

Sursă: FB.com
Sursă: FB.com

Copiii i-au murit de tifos, iar sotia l-a parasit. Fiind de origine nobila, a trebuit sa fuga de comunisti.

S-a refugiat la Chisinau, in Moldova. Fara avere si fara familie, se intretinea pictand icoane si realizand, dupa marturisirea arhim. Bartolomeu Florea, superbe portrete ale oamenilor importanti ai vremii.

S-a recasatorit cu o ucraineanca, Scobiciov Pelaghia, nascuta la 1 octombrie 1891, din parintii Petru si Evdochia. Cand rusii au invadat Basarabia, in 1940, a fugit peste Prut, in Romania. Transfug fiind și fara acte, se ascundea si picta icoane. A fost ajutat de un calugar de la Schitul Darvari din Bucuresti, Nicanor Bica, caruia ii picta icoane, locuind in capitala si apoi in casa unui crestin din localitatea Afumati.

Una din icoane a ajuns in mana părintelui Ilie Cleopa de la Sihastria Neamtului. Incantat peste masura, cuviosia sa de ce-a văzut, si-a luat bastonul si cojocul si a facut cale lunga sa-l gaseasca.

Tot cu ajutorul monahului de la Darvari, l-a gasit, in toiul unei nopti, intr-o casa dărapănată din apropierea Bucurestilor. I-a facut acte, i-a spus planurile ce le avea si l-a luat la Sihastria, impreuna cu sotia lui Pelaghia.

Cam aceasta ar fi pe scurt prezentarea iconarului Irineu Protcenco.

Mai departe să facem cunoscută apariția celei mai renumite dintre icoanele Maicii Domnului…”TĂGUIREA MAICII DOMNULUI”.

„Protcenco a pictat o icoana cu Maica Domnului care plange”

Cautand un pictor bun, Arhimandritul Cleopa l-a gasit la Afumati, langa Bucuresti, pe pribeagul Ioan Protcenco. Iata ce marturiseste parintele Cleopa:

„L-am adus din Bucuresti pe Protcenco. Era la Afumati. El a fugit din Basarabia, de rusi. Saracul! Era acolo cu sotia lui de a doua. O fost pictor mare in Basarabia. Sotia lui era din Rusia. Si el era tot de dincolo de Nistru. I-am adus aici. Au murit amandoi, saracii! A pictat paraclisul, icoanele. Am izbutit sa obtin aprobare pentru venirea lor aici. Am intervenit la Minister. Aveam un foarte bun prieten acolo, pe Teofil Pandele, care era director. I-am scos autorizatie si apoi a pictat, saracul! Aici, le-am dat chilii. Pictor de mare valoare – Ioan Protcenco.
Sotia lui, a doua, Pelaghia, s-a facut calugarita, și ea saraca! A murit tot aici. Protcenco a pictat o icoana cu Maica Domnului care plange. Ea se ducea la icoana aceea, o icoana mare in biserica, si plangea si plangea dupa dânsul…”.

(Arhim. Cleopa Ilie, marturisire facuta in filmul de televiziune „Fericita nefericire a unui pribeag”, realizat de scriitorul Grigore Ilisei).

La putin timp dupa ce a ajuns la Sihastria, i s-a cerut sa picteze o icoana, „de proba”.

S-a rugat mult la Maica Domnului si a pictat o icoana straina parca de penelul unui muritor:
” Tanguirea Maicii Domnului.”

Parintele Paisie, dar si altii, aminteau ca Maica Domnului i s-a aratat si i-a multumit pentru felul in care a pictat-o.

Bolnav de plamani, avand un singur ochi, cu sufletul ravasit de furtunile abatute asupra sa, pictorul Protcenco si-a gasit drept prieteni pe sfinti. El traia numai pentru ei, le citea viata de mai multe ori, se ruga si abia dupa aceea trecea la lucru. Era foarte linistit si tacut. Nu vorbea cu nimeni. In cimitirul manastirii avea banca lui, „banca pictorului”, cum o numeau calugarii. Toti ii respectau dorinta de a petrece in liniste. Se spune ca se ridica si pleca ori de cate ori cineva se apropia de el.

…Iar Paisie Olaru, cunoscutul si iubitul duhovnic, a scris o pagina despre el si l-a pomenit in rugaciuni pana-n ultima zi a vietii sale.

Ioan Irineu Protcenco vorbea foarte putin. Doar cateva cuvinte pe zi. Traia intr-o lume a lui, in care, mai ales in ultimii ani ai vietii, isi facusera loc numai Dumnezeu si Sfintii Lui, pe care-i picta…

Ioan Protcenco s-a nascut in ziua de 8 mai 1888, la Nova – Pavlenko – Harkov din Ucraina, intr-o familie de nobili (parintii se numeau Samson si Evdochia), primind la Botez numele Ivan, în română Ioan. De mic copil a fost atras de pictura avea mare talent pentru portrete.

Dorea sa picteze si icoane, dar nu reusea intru totul chipurile lor. Intalnirea cu o calugarita sporita duhovniceste avea sa-i dezlege neimplinirea:

„Daca vrei sa pictezi icoane frumoase, sa te spovedesti mai des, sa postesti, sa te rogi mai mult si vei picta icoane a caror frumusete nu este din lumea aceasta”.

Acest indemn l-a urmat in toata viata sa. Asa vom intelege de ce nu manca niciodata pana la orele 15-16 ale zilei. Picta cu rugaciune si cu post negru. In acest rastimp nu vorbea cu nimeni si nu accepta sa se vorbeasca nici sub schele, in biserica.
Parintele Paisie isi aminteste ca a urcat odata pe schele, langa el, sa-l vada pictand. Protcenco i-a spus:

„Daca ai venit, eu nu mai pot picta!” Si era gata sa coboare. Alta data, parintele n-a mai indraznit sa-i „tulbure” lucrarea.
(Ieroschimonah Paisie Olaru, Da-le, Doamne, un coltisor de Rai, Chipuri de monahi pe care i-am cunoscut, Editura Trinitas, 2005).

„In timp ce el lucra, sotia lui, Pelaghia, se ruga”

Arhimandritul Ioanichie Balan, ucenic – in anii aceia – la Sihastria, isi aminteste: „Eu ii cumparam vopsele si ii preparam uleiul. Ii dadeam la mana materialele.

Aveam 20 de ani si il ajutam, el fiind pe schela. Interesant, in timp ce el lucra, sotia lui, Pelaghia, se ruga. Citea o psaltire pe zi, iar el statea pe schela. Nu manca nimic de dimineata pana pe la trei dupa-amiaza:

Parinte, daca mananc, eu nu mai pot sa pictez in ziua aceea. Deci, eu trebuie sa postesc ca sa pot lucra… Numai cu post a pictat. Ea se ruga la chilie si el era pe schela. Daca intra cineva in biserica, nu mai putea picta. Se oprea, chiar de nu stia cine este. Am inteles, pe urma, ca avea rugaciunea inimii. Rugaciunea de taina, ce lucreaza in interior, in inima, mistic, ca sa zic, si in aceasta atmosfera de ruga si de insingurare, dar, in acelasi timp, de unire cu Hristos, el picta”.

(Arhim. Ioanichie Balan, Marturisire in filmul de televiziune „Fericita nefericire a unui pribeag”, realizat de scriitorul Grigore Ilisei).

Sederea lui la Sihastria a fost de sase ani (1947 – 1953). A fost un mare dar pentru el, dar si pentru Manastirea Sihastria.

In luna august 1953, boala i s-a agravat, o boala severa de plamani si inima.

Fiind in varsta de 65 de ani, a cerut sa fie calugarit. Calugaria lui si tunderea „in schima cea mare” s-a facut chiar langa icoana unde Prea Curata i se aratase si-l inspirase in dumnezeiasca splendoare a culorilor ce i-au zugravit chipul Ocrotit de ingeri si de rugaciunile Celei pline de Dar, a trecut pragul acestei lumi a treia zi dupa calugarie, inca purtand ingereasca ocrotire a mantiei.

Era 23 august 1953. Calugarii manastirii i-au cantat prohodul si l-au asezat, pana in ziua invierii, in poiana linistii, alaturi de sfintii monahi nevoitori.

Dupa cateva zile de la moartea lui, vine o femeie straina. N-o stia nimeni. Si intreaba: aici e Manastirea Sihastria? Da, i se raspunde.

Zice, mai departe:
-Aici a trait un pictor Protcenco?
-Da, i se spune.
-Asa-i c-a murit.
-Unde-i ingropat?
-In cimitir.
-Unde-i cimitirul?
– Uite, pe dealul acela.
Nimeni nu i-a dat importanta.
O femeie batrana si straina. S-a dus la cimitir si a inceput sa plângă. Era femeia lui dintai.

Plangea ca un copil:
„Eu te-am inselat, eu te-am lasat, eu sunt o criminala.”

Vorbea singura cu acea cruce de la capataiul lui. A plecat apoi in drumul ei. Se pare ca a murit la Vatra Dornei, inainte de 1990.

Batrana Pelaghia a murit la Sihastria”, aflam de la arhim. Ioanichie Balan.

A doua sotie a pictorului, cea care-i fusese credincioasa toata viata si il urmase in multele incercari ale vietii, a ramas ca sora la Manastirea Sihastria aceasta fusese si una dintre conditiile puse de pictor, cand acceptase sa-l insoteasca la Sihastria. Ea si-a continuat, printre lacrimile pribegiei, viata.

Marturisea uneori:
„Nu stiti ce inseamna sa traiesti printre straini, in tara straina”.

A avut si ea multe umilinte, cei mai multi n-au inteles-o, unii radeau de ea, altii o ocarau. In primavara anului 1980, simtindu-se din ce in ce mai rau, a cerut si ea sa fie calugarita. A primit ingerescul chip cu numele de Pelaghia. La trei zile dupa calugarie, a trimis dupa parintele Cleopa, rugandu-l sa vina, ca nu mai are mult de trait. Dupa ce a vazut-o si i-a ascultat ultima marturisire, parintele Cleopa a venit in biserica, la Sfanta Liturghie.

La sfarsitul Vohodului mare, din pragul bisericii, Cuviosia Sa a strigat: „Pomeniti-o si pe maica Pelaghia, ca s-a dus la Rai”.

Era luni, in ziua Sfintei Treimi, la trei zile dupa calugaria ei. Istoria se repetase identic. Pelaghia a fost primita si ea in cimitirul manastirii. A fost aceasta o poveste de roman, cu personaje adevarate care au luptat mereu impotriva valurilor si a furtunilor vietii.

Aceasta poveste m-a înduioșat pană la lacrimi, și în lăuntrul meu cineva îmi spunea:
“Nu ai cum să nu faci publică această poveste, e prea frumoasă “…Să fie oare Irineu Protcenco, să fie oare Ilie Cleopa, Paisie Olaru, glasul oricăruia dintre ei ar fi, nu contează, eu am făcut cunoscut tuturor, acest cuvânt de folos.”

Doamne ajută tuturor!

Sursă: Schitul Sfantul Ilie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *