„Cel mai bun” pentru „cei mai răi”…

Sunt mulți preoți buni, cu har, duhovnici iscuțiti, înțelepți cu ajutorul cărora poți să sporești duhovnicește…
Ceea ce nu înțeleg sau mă fac că nu înțeleg, că de fapt pricep cum stau lucrurile, cum de unii “creștini” nu sunt capabili să respecte pe toți preoții sau cel puțin pe majoritatea care-și fac datoria?
Foarte mulți consideră că doar duhovnicul pe care și l-au ales este bun; în cel mai bun caz mai sunt poate vreo 2-3 care se ridică la nivelul pretențiilor…
Să vă spun ce cred despre asta…
Am cugetat mult pe subiectul acesta, iar concluziile mele sunt următoarele:
O bună parte din categoria aceasta sunt de fapt cei mai puțin virtuoși, cei mai slabi, cei mai începători, cei mai netocmiți creștini…
Aceast unic respect pe care îl acordă exclusiv doar duhovnicului personal arată puținătatea sufletească, duhovnicească, pe de o parte, pe de altă parte trădează și o trufie, anume aceea că toți ceilalți nu se ridică la nivelul lor “superior” pentru că ei sunt vipuri, vedete, elite și l-au ales în concepția lor pe cel mai bun, singurul care corespunde standardelor lor “înalte”…
Această exclusivitate a respectului unic și a unicei prețuiri mai arată un lucru grav:
Aceștia de fapt nu respectă preoția, în general, nu cinstesc fețele bisericești în ansamblu, în totalitate, ca unși ai Domnului, așa cum e una din îndatoririle bisericești…
Iar ceilalți sunt doar buni de judecat…
Iar criteriile elective sunt, adesea, nu duhovnicești, ci omenești, celebritatea duhovnicului, popularitatea ori o funcție pe care o ocupă ori pentru că e “pomul lăudat” ori pentru că apreciază la dânsul unele calități omenești ori pentru că e mai îngăduitor ori pentru că duhovnicul le trece cu vederea orice fel de hachiță sau păcat și își pot face voile după cum le poftește inima, etc.
O să auziți din gura acestora remarci de genul: duhovnicul meu este bun chiar dacă greșesc, mă acceptă așa cum sunt, nu mă obligă sa fac ceva împotriva voinței mele, mă aprobă în ceea ce gândesc, mă înțelege chiar dacă am alte păreri, mă lasă să-mi aleg canonul și să am viața care o vreau, nu mă contrazice…
Toate acestea nu înseamnă altceva decât omul vechi, omul păcatului, omul care nu vrea să se schimbe și nu face nimic pentru a se îmbunătăți pentru că și duhovnicul i-a dat aprobare să trăiască viața pe care și-o dorește.
Și atunci se potrivește zicerea:
” Cel mai mai bun” duhovnic pentru “cei mai răi” creștini…
Minunat!
Dacă o să cercetați cu de-amănuntul veți constata că această categorie de exclusiviști, nu doar pe ceilalți preoți și duhovnici nu-i respectă, dar nici pe ceilalți creștini…
Dacă doar duhovnicul lor s-a ridicat la nivelul așteptărilor, a mofturilor personale, nici față de majoritatea creștinilor nu au o cuprindere de dragoste și de prețuire sinceră…
Totu-i exclusivism: un duhovnic, 3-4 prieteni, 2-3 rude și cam atât este “infinitul” lor univers relațional…
Sărăcie mare, precaritate, puținătate sufletească, deși ei își închipuie că în bula lor exclusivistă și atotsuficientă e bogăție mare spirituală și elitism, când de fapt e un preaplin de aroganță și de autoînchipuire virtuoasă…Nimic mai mult…
Săracii…
PS:
Este clar că fiecare creștin trebuie să aibă un duhovnic, dar nu după unicul criteriu ales:
“Este singurul preot-duhovnic pe care-l respect…”
Asta-i mentalitate “de capră”, nu “de oaie”, iar caprele vor fi de-a stânga la Judecată și oile de-a dreapta…