Ecce Homo Brâncoveanu, un film remarcabil

„Ecce Homo Brâncoveanu” este un film greu, apăsător și trist. Când s-a terminat, nimeni nu s-a ridicat în picioare, nimeni n-a vrut să plece. Toți urmăream abulici curgerea genericului de final, luminile se aprinseseră demult și noi ne feream privirile. Am ieșit din sală sleit.
Încă am și acum, când scriu textul ăsta, o copleșitoare senzație de milă. Față de soarta lui Constantin Brâncoveanu? Față de copiii care au fost decapitați în fața lui? Față de noi, trăitorii în prezent? Nu știu să aleg…
Dar știu sigur că dacă aș fi învățător, sau profesor de istorie, sau diriginte, mi-aș lua elevii și aș merge cu ei la cinematograf. La acest film. Apoi le-aș spune că o asemenea jertfă a fost posibilă. Un astfel de om demn chiar a trăit și a fost român.
În vremurile astea, când mulți cred că Brâncoveanu e un coniac și numele regizorului se scrie cu doi de z, este nevoie de un astfel de film. Măcar și pentru a vedea actori-actori, adică oamenii ăia care joacă cu sclipiri și nuanțe – ei sunt acolo, sunt cei pe care-i știi și care nu te-au dezamăgit niciodată. Sau pentru muzică – nu oricine poate compune pe un asemenea subiect, de-aceea nu m-a surprins când am citit cine a semnat coloana sonoră. Sau du-te pentru regizor, numele lui e suficient; sau ar trebui să fie.
Nu știu în lume vreun domnitor cu o soartă mai tragică și mai cumplită ca a acestui voievod român. Cu toate astea, în sala cu scaune de pluș nu eram decât eu și încă opt persoane; restul de o sută șaizeci de locuri au fost goale.
De altfel, ”Ecce Homo Brâncoveanu” se deschide cu o imagine convingătoare și aluzivă; ca să ne intre bine în cap, imaginea asta se repetă după câteva cadre. Este o ruină.
Pentru că asta va rămâne.

Text: Mircea Radu, FB