REPERE DUHOVNICEȘTI ÎN VIZIUNEA PR. ARSENIE PAPACIOC

Introducere

Pr. Arsenie Papacioc, duhovnicul prin excelență, mărturisitorul din temnițele comuniste, ostașul lui Hristos. El este una dintre figurile providențiale ale mărturisirii ortodoxe din țara noastră în perioada comunistă, dar și după căderea blocului comunist în anul 1989.
Studiind, citind, urmărind diverse materiale, am ajuns la concluzia că părintele este și va rămâne un reper pentru acrivia ortodoxă și un izvor de sfaturi, mai ales pentru cei la început de drum pe calea cea dreaptă a ortodoxiei, dar și pentru cei la început de drum în viața de preot.
În sfaturile duhovnicești ale duhovnicului de la Techirghiol se observă iubirea față de învățătura Bisericii lui Hristos, Ortodoxia, o atitudine fermă, dar nu agresivă, cu privire la lepădarea de adevărul biblic, față de Biserica Ortodoxă, față de rolul mișcării ecumenice sau alte subiecte.
Părintele îndeamnă constant pe oricine, indiferent cât de duhovnicesc sau păcătos ar fi, să nu abdice, să nu renunțe la lupta cea dreaptă care este lupta cu patimile, cu negativul din noi. Acesta subliniază faptul că dacă nu îți pierzi nădejdea de mântuire, înseamnă că încă ești pe cale, încă ai șansă de îndreptare, de mântuire, de întâlnire cu Creatorul a toate, cu Dumnezeu.
În definitiv, sfaturile duhovnicești ale părintelui Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai respectați duhovnici ortodocși ai României, au avut un impact profund asupra multor credincioși și asupra gândirii ortodoxe contemporane. Înțelepciunea sa, câștigată printr-o viață dedicată jertfei, rugăciunii, smereniei și slujirii aproapelui, oferă îndrumări clare pentru o viață trăită în conformitate cu învățăturile lui Hristos și valorile Ortodoxiei.

Capitolul 1 – Viața Pr. Arsenie Papacioc.

Părintele Arsenie Papacioc (1914-2011) este recunoscut ca unul dintre cei mai importanți duhovnici ai țării din ultimii 100 de ani. Acesta a atras prin sfaturile sale duhovnicești numeroși pelerini la mănăstirile unde a viețuit. El a adus o contribuție importantă la renașterea duhovnicească din România comunistă, dar și după anul 1989. S-a născut în localitatea Perieți , județul Ialomița și avea să devină duhovnic a multor credincioși. Acesta, încă de la vârsta de 20 de ani a încercat de mai multe ori să se retragă la o mănăstire, dar fără de succes, din pricina hărțuirii constante a autorităților pentru apartenența sa la Mișcarea Legionară în tinerețe.
În decembrie 1938, a fost formulat un denunț calomnios împotriva unuia dintre frații Papacioc. Se preciza că unul din ei, în timp ce se afla în arest cu autorul denunţului, ar fi spus că putea să-l omoare pe regele Carol al II-lea când l-a avut în faţă la fabrica Malaxa, dar că, neavând ordin, n-a putut face asta. În urma acestui denunț, frații Anghel și Radu Papacioc au fost arestați pentru clarificarea situației. După ce au fost închiși în lagărul de la Miercurea Ciuc, autoritățile au demarat investigațiile. În final, cazul a fost analizat, iar Anghel Papacioc a fost eliberat, în timp ce denunțătorul a primit o pedeapsă de un an de închisoare corecțională, o amendă de 1000 de lei și 500 de lei pentru cheltuieli judiciare. Cu toate acestea, ancheta a durat doi ani, timp în care Anghel a stat nevinovat în detenție .
Mircea Eliade, aflat şi el în lagăr în această perioadă, dă mărturie: „Seara, rugăciunea colectivă se termina cu un impresionant «Cu noi este Dumnezeu» cântat de 300 de voci. La ultimul etaj era o cameră rezervată pentru «rugăciune permanentă». Timp de o oră, ziua şi noaptea, un deţinut se ruga (sau citea Biblia, Psaltirea) şi nu se întrerupea decât în clipa în care intra cel care venea să-l înlocuiască. Şi fiindcă, fireşte, între orele trei şi cinci dimineaţa era cel mai greu să rămâi treaz, mulţi cereau să fie înscrişi pe listă tocmai pentru aceste ore” .
Din păcate, în momentul eliberării lui Anghel, fratele său, Radu Papacioc, era deja mort. În noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, acesta fusese luat împreună cu alți nouă legionari și executat prin împușcare în Valea Râșnoavei. Pentru a ascunde crima, autoritățile au susținut că victimele ar fi fost împușcate în timp ce încercau să evadeze. Trupurile celor uciși au fost îngropate într-o groapă comună în cimitirul din Râșnov .
În anul 1940-1941 este acuzat de autorități de „rebeliune”, și chiar dacă este declarat nevinovat într-o primă instanță, acesta este condamnat la 6 ani de închisoare corecțională. Pentru că fusese condamnat în libertate, el se predă singur autorităților. După eliberarea din august 1941 pentru a se prezenta la unitatea militară, acesta este refuzat, pe motiv că nu se încadrează în norme, ulterior plecând pe munte, cu aprobarea autorităților de ordine. Se face o confuzie, este chemat din nou la încorporare, iar de aici nu mai lipsește decât un pas până să fie considerat fugar și prins la granița cu Iugoslavia, vrând să treacă granița la aflarea veștii că iar este căutat. Este prins și închis în penitenciarele de la Brașov și Vaslui, în cele din urmă ajungând la Aiud. Aici a cunoscut transformarea duhovnicească în grupul deținuților mistici închiși pe nedrept. Aici a început să practice din ce în ce mai mult rugăciunea inimii. Mulți dintre acești deținuți mistici, dimpreună cu tânărul Anghel Papacioc, au declarat că prin suferință, iertare și rugăciune în închisoare s-au apropriat cel mai mult de Dumnezeu.
La 8 septembrie 1946, Anghel Papacioc iese pe poarta Penitenciarului Aiud, acolo unde avea să mai fie închis peste câțiva ani. În acest punct, Anghel Papacioc duce o pribegie, o continuă căutare și o continuă hărțuire din partea securității regimului comunist, regim avid după prinderea celor care odată ar fi făcut parte din Mișcarea Legionară.
După pribegia de la Mănăstirea Cozia sau Tismana, tânărul Anghel Papacioc, la sfatul părintelui Gherontie Bălan, ajunge la Mănăstirea Sihăstria Neamțului, acolo unde stareț era duhovnicul Cleopa Ilie. Aici descoperă ceea ce căuta de mult, simplitatea, smerenia și totodată bogăția duhovnicească a celui care se roagă neîncetat. Totuși, câteva luni mai târziu este chemat la București de către Patriarhul Justinian Marina, pentru a lucra ca sculptor și desenator la Institutul Biblic. Este închinoviat cu numele de Arsenie la Mănăstirea Antim din București și tuns în monahism la 26 septembrie 1949 de către Ieromonahul Benedict Ghiuș, avându-l ca naș pe Petroniu Tănase. Aici încă se mai găsește ceva din spiritul Rugului Aprins, mișcarea aceasta fiind interzisă de autoritățile comuniste cu un an înainte . Arsenie Papacioc ajunge să fie nevoit să se retragă la Sihăstria. Este hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah la 26 septembrie 1950 de către Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei. La 22 octombrie, același an, este chemat din nou de Patriarhul Justinian, pentru a fi îndrumător duhovnicesc al seminariștilor de la Neamț, acolo unde Pr. Arsenie Papacioc scoate o generație importantă de teologi. În anul 1951, printr-un denunț către Securitatea Brașov se re-începe căutarea Pr. Arsenie Papacioc, căutat tot pentru apartenența sa din tinerețe la Mișcarea Legionară. A fost destul pentru cei din Securitatea Brașov ca să declanșeze urmărirea informativă împotriva părintelui. „Se pare că Pr. Arsenie Papacioc a interzis înființarea celulei comuniste de tineret în seminar, așa cum era în toate școlile din România. După câteva luni de urmărire a fost reținut, iar la 10 și 11 decembrie 1951 Papacioc a scris două declarații la Securitate, în care a descris pe scurt biografia sa și a oferit amănunte despre activitatea legionară de la Brașov. Așa se explică plecarea lui de la seminar” , se arată într-un articol Doxologia. Din pricina constantelor șicanări ale securității, Pr. Arsenie se retrage de la Seminarul Nemțean.
După ce Părintele este eliberat în urma declarațiilor, acesta nu se mai întoarce la Neamț, ci merge direct la chinovia de la Slatina, acolo unde îl cunoaște pe Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, egumenul Schitul Rarău, și pe alți foști membrii ai Rugului Aprins.
În noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, Pr. Arsenie Papacioc este reținut de către securitate imediat ce iese de la slujba de noapte din Biserică. În procesul Rugului Aprins, din noiembrie 1958, părintele Arsenie Papacioc primește o condamnare de 20 de ani de muncă silnică. Fusese învinuit de „uneltire contra ordinii sociale”. De fapt, vina părintelui era faptul că avea capacitatea extraordinară de a îndruma și pe alții pe calea credinței, în contradicție totală cu aspirațiile regimului comunist ateu. După această comandare, părintele a ajuns la Jilava pentru o scurtă perioadă de timp, după care a urmat să fie închis la Aiud, faimoasa închisoare numită și „Cetatea Morții”. Pr. Arsenie Papacioc a fost unul dintre exponenții mișcării duhovnicești „Rugul Aprins” care nu l-a făcut de râs pe Hristos, și a urmat cuvintele pe care le tot repeta un alt mare duhovnic, Pr. Adrian Făgețeanu la Aiud; „Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos”.
În aprilie 1960, un informator din Aiud declara: „Când am venit de la izolarea din februarie, două zile am stat la camera 49 din Zarcă cu Papacioc Anghel. Era afectat de frig şi foame şi trăia o stare de surescitare nervoasă. Sufla în pumni şi se plimba prin cameră, încercând să se încălzească. «Fratele meu, iată cum poate omul să-şi sfârşească zilele. Cu ăştia nu-i de glumă, n-au nici un pic de milă şi înţelegere – suflete de piatră.» Apoi, continuând: «Dumnezeu ne-a pus la mare încercare, fie numele Lui binecuvântat. Iată, deci, fratele meu, trebuie să fim întotdeauna gata cu sufletul pregătit şi curat pentru a primi sfânta jertfă pe care Domnul ne-o întinde. Un Sfânt Părinte spunea: Nu ştii când zilele tale se termină, fii gata mereu»… Am arătat apoi, părintelui Arsenie, că mă găsesc la capătul puterilor, inima mă părăsește și că trăiesc o stare sufletească confuză de prăbușire în care speranțele au început să mă lase. Părintele m-a prins în brațe și m-a asaltat cu tot felul de îndemnuri pentru mântuire: «Frate, nu-ți pierde nădejdea în Dumnezeu – păcat de moarte, trezește-te în ceasul al doisprezecelea și pune nădejdea în Cel de sus, gândește-te și te înfioară la ceea ce te așteaptă dincolo, dacă aici nu încerci să te mântui, pentru că să știi că nici pe departe chinurile din iad nu se asemuiesc cu chinurile pe care le trăim azi. Acolo este mult mai îngrozitor»“ .
La 1 august 1964, părintele Arsenie Papacioc a fost eliberat din penitenciarul Aiud. Acesta merge la București, în speranța că se va putea stabili într-o mănăstire din Capitală sau din împrejurimi. Securitatea nici după eliberare nu îl lasă în pace. Încă din data de 5 august 1964 informatorii care raportau la Securitate despre Pr. Arsenie semnalează faptul că acesta deja a îmbrăcat haina monahală. De aici se pornește o adevărată peregrinare a părintelui pe la mănăstirile Sihăstria, Cernica, Antim, la o parohie din Ardeal (Filea de Jos), la mănăstirea Cheia, Căldărușani, Cernica până când, după ani de detenție, în 1976, a ajuns la Mănăstirea „Sfânta Maria” – Techirghiol din județul Constanța. La Mănăstirea „Sfânta Maria”, numeroși credincioși îl căuta pentru sfat, și încă îl caută la al său mormânt cu o rugăciune…, fiind hărțuit constant de către securitatea comunistă, ajunge să păstorească această mănăstire până în dimineața zilei de marți, 19 iulie 2011, când s-a mutat la Domnul.

Capitolul 2 – Opera părintelui, un testament al iubirii

Cea mai importantă operă a părintelui consider că este viața sa, felul în care prin propria credință, nădejde și dragoste a izbutit să învingă răul care îl amenința. Acesta a ajuns nevinovat de osândă în temnițele comuniste dimpreună cu mari personalități ai Ortodoxiei și culturii românești, suferind nespus de mult, însă această suferință ajunge să îl ridice duhovnicește atât de mult încât să devină un exemplu viu al trăirii ortodoxe pentru creștinii ortodocși.
Scrierile părintelui, sau înregistrările audio/video cu acesta abordează teme fundamentale ale vieții creștine, precum rugăciunea, pocăința, smerenia, iubirea, suferința, iertarea și lupta duhovnicească. În scrierile sale, părintele Arsenie atrage atenția asupra importanței unei relații personale cu Dumnezeu, subliniind că doar printr-o viață curată și în armonie cu Dumnezeu, omul poate găsi adevărata pace și mântuire.
Unul dintre subiectele cele mai arzătoare ale zilelor noastre, mai ales în mediul online, sunt reprezentate de subiectul „ecumenism”. Despre acest aspect, întrebat fiind: „Sfinţia voastră, în cadrul ecumenismului se vorbeşte de o nouă mentalitate, de un om ecumenic care să fie un creştin îngăduitor, receptiv pentru respectarea tradiţiilor fiecăruia. Ce recomandaţi teologilor ortodocşi care poartă discuţii şi intră în contact cu cei ce s-au desprins de Biserică – discuţii teologice?” Pr. Arsenie pune accent pe faptul că adevărul de credință trebuie mărturisit, și că un adevărat ortodox nu trebuie să se lase influențat de noul curent de aplatizare a mărturisiei dreptei credințe, spunând că „Adevărul este acesta, îl respectăm de mii de ani, l-au respectat şi ei sute de ani şi s-au rupt de adevărul mântuitor. Domnule, te compătimesc și atât.”
Un aspect central al operei părintelui Arsenie este îndemnul la rugăciune ca practică fundamentală pentru fiecare creștin, la sinceră și voluntară trăire. Acesta spune despre rugăciune că „este suflare și răsuflare” , În viziunea sa, rugăciunea nu este doar o chestiune exterioară, ci o formă de comuniune cu Dumnezeu, o legătură vie și directă cu Dumnezeu care se reflectă în tot ceea ce face omul, nu doar călugării, ci și mirenii. El își povățuia fiii duhovnicești să se roage neîncetat și să fie stăruitori în rugăciune, sinceri și asumați, considerând că prin aceasta credinciosul primește darurile Duhului Sfânt și se întărește în fața încercărilor vieții.
Smerenia și iubirea sunt teme frecvent întâlnite în învățăturile părintelui Arsenie. El sublinia că smerenia este cheia prin care omul poate ajunge la adevărata comuniune cu Dumnezeu, chiar și într-o clipă, iar iubirea creștină este esențială pentru a fi în armonie cu ceilalți, dar mai ales cu Dumnezeu. Spune părintele că „nu contează că-i doctor în Teologie; la noi ierarhia este smerenia; mai mare nu-i nici împăratul, nici patriarhul.” În învățătura sa, smerenia, iubirea nu reprezintă doar o afecțiune omenească, ci este un mod de a trăi, de a-l vedea pe Hristos în fiecare om și de a-l sluji pe aproapele fără a aștepta nimic în schimb. Părintele Arsenie considera că iubirea autentică este singura cale prin care omul poate ajunge la desăvârșire duhovnicească și că doar prin iubire se poate construi o societate dreaptă și armonioasă.
Părintele Arsenie a vorbit adesea despre nevoia de a căuta liniștea interioară, considerând-o o condiție esențială pentru dezvoltarea spirituală. El spunea că liniștea sufletului este un dar divin pe care omul îl poate obține prin ascultare, pocăință și rugăciune, subliniind faptul că „pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea” . În scrierile sale, părintele subliniază importanța evitării tulburărilor interioare, a gândurilor negative și a grijilor lumii materiale, pentru că ele sunt piedici în calea unei vieți autentice cu Dumnezeu.
Opera părintelui Arsenie Papacioc se reflectă și în activitatea sa pastorală de la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol, unde a slujit timp de peste 30 de ani ca duhovnic. La această mănăstire, părintele Arsenie a întâlnit mii de pelerini care veneau să primească sfaturi, îndrumare și mângâiere duhovnicească. Învățăturile și sfaturile pe care le oferea credincioșilor s-au transmis de-a lungul timpului și au devenit adevărate lecții de viață, bazate pe experiența lui de o viață și pe dorința sa de a-l sluji pe Dumnezeu și pe oameni.
Tezaurul duhovnicesc al părintelui Arsenie Papacioc continuă să inspire și să călăuzească numeroși credincioși, având un impact semnificativ asupra ortodoxiei românești. Mulți dintre cei care l-au cunoscut personal sau i-au citit lucrările îl consideră un model de curaj duhovnicesc, un părinte duhovnicesc care a lăsat o moștenire de neprețuit pentru generațiile următoare. Sfaturile sale au devenit un punct de reper pentru viața duhovnicească a celor care caută o cale de mântuire și o legătură smerită și sinceră cu Dumnezeu.
Părintele Arsenie Papacioc a lăsat o adevărată moștenire duhovnicească pentru generații și generații, păstrând atât în scrierile sale, cât și în amintirea vie a celor pe care i-a îndrumat pacea și iubirea de la Domnul care potolește mânia, delăsarea sau facerea de rău.

Important de menționat sunt măcar câteva scrieri în care părintele povățuiește pe cei însetați de adevăr:

• Părintele Arsenie Papacioc – Singur Ortodoxia
• Ne vorbește părintele Arsenie (vol. 1)
• Ne vorbește părintele Arsenie (vol. 2)
• Ne vorbește părintele Arsenie (vol. 3)
• Părintele Arsenie Papacioc – Cuvintele unui apostol al iubirii

Învățăturile sale, axate pe rugăciune, iubire, smerenie și pace interioară, reprezintă îndrumări fundamentale pentru o viață creștină autentică, orientată spre Dumnezeu și aproapele. Rolul operei sale în ortodoxia românească este unul profund, iar mesajele sale continuă să lumineze calea credincioșilor care caută să ducă o viață virtuoasă, întru învățătura lui Hristos.

Capitolul 3 – Închisoarea, adeverirea

În închisoare, Anghel Papacioc, viitorul duhovnic Arsenie Papacioc (pe atunci, la primele condamnări fiind încă laic) a fost considerat „monahul în haină laică ”, hotărându-se acesta, încă de atunci, să se lepede total de cele lumești pentru a se uni total cu Dumnezeu.
În timpul detenției, Pr. Arsenie simte o deosebită apropiere de Dumnezeu, o adevărată „facultate a sufletului”, o instruire duhovnicească prin jertfă. În Sfânta Scriptură găsim cuvintele Mântuitorului care spune „fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor” (Matei 5, 10). Concluzia pe care o trag din textul fericirilor este că noi pe pământ avem doar bucurii, fericirea adevărată ca plată a unei vieți creștinești aflând-o numai în cer.
Pr. Arsenie Papacioc a fost un asumat al acestor aspecte ce țin de comuniune faptică, acesta până și în închisoare spovedea, așa cum a făcut cu marele poet Vasile Voiculescu, niciodată nu a încetat să trăiască ortodoxia, niciodată nu a capitulat. Pr. Arsenie mărturisea despre chinul suferit dimpreună cu părintele Daniil (Sandu) în închisoare următoarele: << la un moment dat, când am fost repartizat la zarcă -o închisoare în închisoare, de unde ne scoteau afară doar zece minute pe lună, unde regimul era clar de exterminare, și de unde m-a ajutat Dumnezeu să ies viu- am stat împreună. Ne dădeau câte puțin terci de mâncare, dar ne dădeau o singură lingură, nu două. Și pentru că eram amândoi monahi, am împărțit aceeași gamelă. Și luam, eu o lingură, el o lingură, şi a mai rămas puțin pe fundul gamelei. și zic: „Ia sfinția ta mai departe -îi purtam evlavie, căci ne cunoșteam de la Antim, de pe vremea când îl chema Agaton-, ia sfinția ta mai departe, măcar aici să nu ne mai certăm” >> .

Capitolul 4 – Rugăciunea, trăire în Adevăr

Mulți Sfinți, părinți îmbunătățiți, declară faptul că omul se apropie de Dumnezeu cel mai mult atunci când este în suferință, într-o mare supărare. Aici pot fi două căi pe care se merge, prima cale ar fi întoarcerea la Hristos Mântuitorul, și a doua cale îndepărtarea și certarea cu Dumnezeu, acuzarea lui Dumnezeu pentru propriile greșeli sau pentru greșelile altuia.
Este cunoscut faptul că în creștinism, printr-o suferință primită și trăită în smerenie și asumare, mai ales în postura de nevinovăție, reprezintă un drum sigur și asumat către Harul Duhului Sfânt, către o comuniune cât mai curată cu Dumnezeu, cu sinele, dar și cu aproapele nostru. Credința creștină, ortodoxă, ne îndeamnă la comuniune, la a simți durerea și ne-ajunsul celui de lângă noi, la a iubi mai mult „datul” decât „luatul”, așa ajunge ca acești bravi ostași ai Bisericii să se ocrotească unul pe altul în închisoare pentru a trece peste calvarul ateu abătut asupra țării noastre.
Se cunoaște faptul că la Antim se discuta foarte mult despre rugăciunea inimii. Tocmai apăruse „Sbornicul” în acea vreme, și acest minunat grup de oameni cu înaltă trăire dezbăteau importanța, rolul și felul cum trebuia abordată rugăciunea inimii, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiului lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătorul”. În acest context, printr-un răspuns al Pr. Arsenie pentru preotul de mir Gheorghe Roşca, după ce cel din urmă, pentru o cruce sculptată de părintele Arsenie, acesta dorea să îi ofere cartea Sbornic, carte despre cum să se practice rugăciunea inimii, părintele refuză ofera și spune următoarele: <<„Nu iau nici un Sbornic, nu fac nici o cruce. Pentru că nu sunt de acord cu ce se discută aici. Prea multă vorbă despre rugăciunea inimii. Zii, domnule, și taci! Asta e tot!” Pentru ce trebuie să aștepți indicații? N-ai simțit nici până acum că tu ești omul lui Hristos?>> Părintele era un om asumat.
Într-o discuție despre smerenie, asumare și pocăință, părintele dă ca exemplu un iubit mitropolit; spunea părintele, <>
Rugăciunea pentru părintele Arsenie Papacioc reprezintă o adevărată respirație a sufletului, o întâlnire în duh cu Dumnezeu, și o mână întinsă pentru a cere, a slăvi, sau a mulțumi. Astfel, acesta subliniază printr-o întâmplare puterea rugăciunii și durerea simțită pentru aproapele: <>
Foarte important de menționat este poziția părintelui cu privire la Sfânta Euharistie și rugăciunea cu eterodocșii. Acesta, întrebat fiind despre părerea unor teologi despre faptul că Sfinții Părinți s-ar fi referit prin interdicția „să nu ne rugăm cu ereticii și cu schismaticii” doar la Împărtășire, nu și la comuniune, rugăciune. Pr. Arsenie spune că acest lucru nu este adevărat, și că este de acord cu ceea ce spun Sfinții Părinți cu adevărat, anume că „nu trebuie să ne rugăm cu schismaticii și cu ereticii, cu atât mai mult să nu ne împărtășim cu ei”. Adevărul de credință pentru Pr. Arsenie a reprezentat toată viața un stil de viață, o exprimare naturală a ființei sale, o rugăciune în sine.
Cu privire la Sfânta Euharistie, este important de adăugat faptul că părintele pune accent pe mărturisire și pocăință, subliniind faptul că pocăința are o importanță majoră în îndreptarea sufletului și unirea omului cu Dumnezeu prin Sfânta Împărtășanie. Acesta menționează și canonul 74 al Sfântului Vasile cel Mare care spune faptul că preotul nu se canonisește dacă micșorează timpul pocăinței pe baza căinței pentru păcate, astfel degrab ajungând credinciosul la unirea cu Dumnezeu, acest lucru fiind unul bine primit către Domnul.

Concluzie

Părintele Arsenie Papacioc rămâne o figură importantă a Ortodoxiei românești, fiind un model de credință, smerenie și iubire jertfelnică. Prin viața sa de jertfă și dedicare, el a demonstrat că adevărata libertate se găsește în comuniunea cu Dumnezeu, chiar și în cele mai grele încercări. Perseverența sa în credință, mai ales în temnițele comuniste, unde a trăit cu demnitate și seninătate, este o lecție vie despre puterea rugăciunii și a nădejdii.
În toate scrierile, materialele, interviurile cu părintelui găsesc un om de o gingășie deosebită, dar și de o putere în cuvânt când vine vorba de propăvăduirea adevărului de credință. Acest aspect a cerut toată viața de la fii săi duhovnicești, pe de o parte pacea, văzută de dânsul de patru ori mai importantă decât dreptatea , pe de altă parte mărturisirea adevărului fără șovăire.
Opera sa spirituală, formată atât din cuvinte rostite, cât și din scrieri și exemplul personal, continuă să inspire generații. Sfaturile duhovnicești ale părintelui sunt călăuze pentru o viață trăită în Hristos, bazată pe rugăciune, smerenie și iubire sinceră. Învățătura sa despre rugăciunea neîncetată, despre pacea interioară și despre importanța iubirii de Dumnezeu și de aproapele rămâne o comoară pentru cei care caută să trăiască în acord cu valorile creștine autentice.
Părintele Arsenie Papacioc a fost, în același timp, un duhovnic ferm și iubitor, care a îndemnat credincioșii să nu abdice niciodată în lupta pentru mântuire. Mesajul său, atât de profund și actual, transmite că fiecare om are șansa de a se ridica și de a se apropia de Dumnezeu, indiferent de greutățile sau păcatele vieții. Viața sa, plină de suferințe, dar luminată de har, este un testament viu al biruinței credinței asupra răului.
Astăzi, moștenirea spirituală lăsată de părintele Arsenie Papacioc continuă să fie un far călăuzitor pentru cei care doresc să trăiască o viață autentică în Hristos. Cugetările sale, pline de înțelepciune, chemările sale la rugăciune și exemplul său de dăruire totală sunt repere esențiale pentru o viață creștină în vremurile noastre. În final, părintele Arsenie Papacioc nu este doar o figură istorică a ortodoxiei, ci o sursă vie de inspirație pentru cei care caută să-și găsească mântuirea în Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
2. ACNSAS, Fond Penal, dosar 000202, voi. 6, f. 45, f. 50, f. 52, f. 57.
3. FABIAN Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX, Editura Agaton, Făgăraș, 2010.
4. SORIN Alpetri – Între timp şi veşnicie – Viaţa părintelui Arsenie Papacioc, Ediția a II-a mult îmbunătățită și adăugită, Editura Accent Prinţ, Suceava, 2015.
5. ARSENIE Papacioc, Arhim., Singur Ortodoxia, Editura Sophia, București, 2008.
6. ***Ne vorbește părintele Arsenie (vol. 3), Editura Mănăstirea Sihastria, 2010.
7. ***Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010.
8. ARSENIE Papacioc, Arhim., Mici îndemnuri spre mântuire, Editura Sophia, București, 2009.

BIBLIOGRAFIE ONLINE

1. https://ziarullumina.ro/societate/historica/despre-vietuirea-parintelui-arsenie-papacioc-in-temnita-aiudului-79949.html (accesat 25.11.2024)
2. https://doxologia.ro/parintele-arsenie-papacioc-marturisitor-temnitele-comuniste (accesat 14.11.2024).

Autor: Adrian Dragomir.