Biserica Ortodoxă Îl are deja pe Hristos – Pomul Vieţii. Noi Îl avem pe Iisus Hristos pe sfînta masă, în altar, pe Hristos Însuşi. Nu mai este nevoie de simboluri cînd Realitatea este prezentă.
Dacă ne e dor de cineva drag, ne bucurăm să avem un lucru care i-a aparţinut şi preţuim obiectul fiindcă este un simbol al sentimentelor pe care le purtăm acelei persoane. Dar cînd persoana dragă este de faţă, obiectul simbol îşi pierde orice raţiune, orice rost.
Am văzut şi în catedrala de la Iaşi, şi iată că şi în cea a Patriarhiei, copaci care nu-şi au rostul. Nici liturgic, nici istoric, nici dogmatic, nici practic un brad nu-şi are rostul în biserică. Nu avem, în nici o tîlcuire a Sfinţilor Părinţi, vreo referire la necesitatea sau rolul vreunui copac sau al vreunor buruieni în sfintele biserici.
Ce poate fi mai umilitor, ca psalt, decît să fii dosit, cu tot cu analoghion, în strana regală, sufocat de globuleţe şi prostioare (în mijlocul cărora, dintr-un spirit părut ortodox, s-a pus şi o icoană), să ajungi să cînţi Domnului printre crengi?
Bradul în afara Bisericii poate fi perceput ca un simbol al Naşterii Domnului. Bradul în biserică este expresie a secularizării.
Astăzi a apărut în ziarul Lumina al Patriarhiei un articol al unui părinte pe care îl apreciez foarte mult, care aduce nişte argumente din alt material în limba greacă. Din păcate, se încurcă foarte tare borcanele, din dorinţa de a justifica ceva ce nu era nevoie de justificat.
- Bradul nu are ce căuta în biserici, fiindcă, precum aţi spus, “nu este un obiect liturgic spre a fi integrat în spațiul eclezial”. Obiectele liturgice nu se pun pe foc cînd se usucă, precum foarte bine ştiţi.
- Sursele citate în textul sfinţiei voastre nu adaugă Bisericii Ortodoxe nici un îndemn spre adoptarea vreunui brad. Prima este din spaţiul monofizit (căci mănăstirea Tur Abdin pînă astăzi aparţine syro-iacobiţilor, iar împăratul Anastasie este cunoscut ca unul din persecutorii ortodocşilor; şi chiar de nu ar fi fost vreun persecutor, cadourile sale nu au nici o relevanţă în privinţa moştenirii liturgice a Bisericii Ortodoxe). Cel mai probabil este un text fantezist al monofiziţilor, a căror aprehensiune spre exagerări şi fantezii aghiografice este cunoscută specialiştilor în acest fel de texte (vă invit să lecturaţi traducerile celor două texte syriace existente în respectivul manuscris, ca să vedeţi cu propriii ochi ce aghiografii fanteziste aduceţi în sprijinul ideii pe care o apăraţi). A doua sursă descrie în amănunt felul în care arătau policandrele bogate din Sfînta Sofia; tot astfel arată pînă astăzi policandrele noastre din biserici, fie că este vorba de cele din veacul al XVIII-lea care erau construite cu multe braţe pentru lumînări, fie că este vorba despre cele din ultimele decenii, destinate becurilor electrice – toate arată ca nişte brăduţi destinaţi iluminatului la momentele importante ale slujbelor (vohod, cădiri, etc).
Nici protestanţii şi nici catolicii nu vor putea aduce vreun temei pentru simbolistica creştină a bradului. Ar merita o lectură atentă a vieţii Sfîntului Bonifatie Arhiepiscopul pentru a descoperi care este legătura acestei aghiografii cu bradul de Crăciun. Abuzarea bradului de către consumerismul contemporan nu îi reduce şi nici nu îi exacerbează vreo simbolistică pe care nu o are.
Şi, precum iarăşi se ştie, chiar dacă fantezistele aghiografii monofizite pomenesc de brăduţii primiţi cadou acum 1500 de ani de la un împărat rătăcit, syro-iacobiţii nu folosesc bradul de Crăciun decît dacă enoriaşii lor – sub presiunea propagandei Coca-Cola anterioară anilor 2000 – cer aşa ceva.
Precum şi la noi, tot felul de parohii din Statele Unite şi Australia fac evenimente în posturi cu mititei la grătar şi cu fasole cu cîrnaţi, la iniţiativa preoţilor sau la iniţiativa consiliilor parohiale de pe acolo, că doar “au intrat în rîndul lumii civilizate, doar n-o să ţină post; că cine mai ţine post?”
Încă mai trăiesc preoţi în vîrstă care îşi aduc bine aminte că în anii comunismului nu se pomenea de brazi prin biserici. Şi nu din ascultare de partidul comunist sau de aparatul său de represiune, ci din bunul simţ al păstrării Sfintei Tradiţii.
Aceasta este adevărata poveste (secularistă şi progresistă) a intrării brazilor în bisericile ortodoxe în ultimele decenii.
Autor: Filotheu Monahul.
