
Introducere
Relația dintre teologie și psihologie este complexă și multifațetată. Ea se încadrează în tema mai generală a relației dintre teologie și știință, psihologia fiind asimilată științelor socio-umaniste. Prin teologia nu se înțelege doar un simplu „studiu al chestiunilor religioase fondat în mod principal pe textele sacre, pe dogme și pe tradiție”, ori „complex de cunoștințe ce au ca obiect de studiu divinitatea sau zeii, religia, cultul și miturile”. În Biserica Ortodoxă, „teologia în diferitele ei componente este strâns legată de trăirea duhovnicească, este o chestiune de viață duhovnicească și, deci, de Viață”. Această viață este „părtășie la realitatea dumnezeirii” – „aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care l-ai trimis” (In. 17, 3) – „experiență de pregustare a vieții veșnice. Creștinismul este, astfel, un mod de viață (lat. modus vivendi). Fiind strâns legată de viață în ambele ei sensuri (mundană/lumească, respectiv spirituală/duhovnicească), teologia se intersectează cu psihologia, al cărei obiect de studiu este psihicul (gr. psyche – suflet) sau psihismul, adică viața psihologică. Prin psihologie se înțelege „studiul psihicului și al comportamentului” prin metode specifice precum: observația, experimentul, interviul, testarea și analiza. Psihologia are numeroase ramuri (psihologie experimentală, biologică, cognitivă, socială, clinică, organizațională, educațională, interculturală etc.). Astfel, nu este de mirare că, în prezent (în ciuda unor tendințe contrare ale unor cercuri profesionale), absolvenții de teologie au dreptul de a accesa formarea psihoterapeutică și, astfel, de a profesa în cabinete private sau clinici.
Consider că tema relațiilor, tensiunilor și punctelor de legătură între teologie și psihologie în contextul misiunii eclesiale este de o înaltă actualitate și de o mare importanță, investigarea acesteia în vederea unor soluții practice fiind un răspuns nu doar adecvat, ci chiar necesar în fața provocărilor cu care se confruntă omul contemporan. Acestei realități se adaugă și motivația personală reprezentată de interesele de studiu și de cercetare, aflate la granița dintre teologie, filosofie și psihoterapie. Problematica pe care o voi analiza în eseul de față este următoarea: Care sunt formele concrete ale întâlnirii dintre teologie și psihologie, ariile de aplicabilitate, beneficiile, dar și riscurile acestora, ce trebuie avute în vedere pentru a facilita o stimulare reciprocă între cele două domenii și nu o asimilare sau o amenințare a identități unuia de către celălalt? Pentru a răspunde acestei problematici, voi utiliza metodele expozitivă și argumentativă, dintr-o perspectivă critic-constructivă.
Cuprins
Formele teoretice și practice care se cristalizează în zona de graniță între filosofie și teologie sunt variate, iar cercetarea acestora se află într-un stadiu incipient. De la început, trebuie precizat că fundamentul teoretic ce permite apariția acestor forme interdisciplinare este teza conform căreia ortodoxia „nu este nici filosofie, nici religie, în înțelesul propriu religiilor «naturale», ci este cu precădere tămăduire, terapie. Este tămăduirea omului de patimile sale pentru a ajunge mai apoi la părtășia și unirea cu Dumnezeu”. Astfel, ortodoxia reprezintă atât cadrul sau contextul, cât și substanța/esența acelui proces transformativ (gr. metanoia, care a fost tradus prin pocăință) prin se operează mutația ontologică asupra subiectului ce-l întoarce ființial spre Dumnezeu. Și, întrucât, conform unei afirmații a lui Aristotel, „asemănătorul caută asemănător”, pentru a fi în legătură cu Divinitatea, pentru a putea comunica și a vorbi aceeași „limbă” cu realitatea dumnezeiască, omul trebuie să se împărtășească de unitatea harică prilejuită de Sfintele Taine ale Bisericii, deci să țintească spre acel ideal al îndumnezeirii după har și lucrare, conform îndemnului hristic: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Așadar, ortodoxia este tămăduire a „a omului vechi” în virtutea nașterii, în unitatea și lucrarea eclesială, a
„omului nou”, deci cale spre îndumnezeirea după har. Anticipez riscul unei lecturi care subordonează ortodoxia ca pe un instrument sau mijloc scopurilor vindecării sufletului (psihoterapiei) sau trupului (medicinei), și îi răspund prin atenționarea că, în ortodoxie, vindecarea nu este telos-ul suprem, ci doar mecanismul sau condiția necesară (curățirea de patimi și schimbarea vieții) prin care se realizează scopul deplin: dobândirea Duhului Sfânt și, astfel, mântuirea.
O serie de argumente susțin legitimitatea psihoterapiei ortodoxe. În primul rând, prima formă de psihoterapie (psihanaliza clasică) a fost influențată în mod decisiv în procesul de constituire de teologia creștină, care nu o respinge, ci se raportează la aceasta în mod critic, integrativ, deschis spre a marca punctele de compatibilitate și stimularea reciprocă. Așa cum arată pr.prof.dr. Vasile Gavrilă:
Spovedania și psihoterapia, ca metode de vindecare a sufletului, nu se exclud, ba chiar se pot completa; de altfel, onest vorbind, psihologia s-a născut din duhovnicie, iar un psiholog sau psihoterapeut creștin nu numai că nu va exclude rolul duhovnicului și spovedania, în vindecarea sufletului, ba chiar o va recomanda. De asemenea, duhovnicul nu-l va opri pe ucenicul duhovnicesc să apeleze și la psiholog dacă acesta, ucenicul, va simți nevoia”.
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul vede necesitatea psihologului în contextul unei lumi marcate de ignoranță și superficialitate. În acest context, eficiența psihologului se vădește în aceea că el „realizează o scufundare în așa-zisul subconștient al omului, iar de acolo le scoate la lumină pe toate și spune «Uite, acesta ești, de aceea faci acele fapte!». Din acest punct de vedere, psihologia este bună. Dar, din clipa în care se amestecă cu metafizica, lucrurile se schimbă”11. În acest sens, un mare duhovnic precum Arsenie Papacioc se va exprima pozitiv și, totodată, critic față de psihologie: „E foarte abstract, el trebuie să spună ceva ori să te liniștească (…) nu putem desființa disciplina aceasta în sine, că au o serie întreagă de elemente care ușurează. Dar noi recomandăm rugăciuni la Maica Domnului, recomandăm spovedania, bineînțeles cu împărtășit. Nu e rău mersul la psiholog”.
În al doilea rând, creștinismul reprezintă cea mai răspândită religie din lume (33% din populația globului). Deși ortodocșii constituie numai 3,8% la nivel mondial, această valoare, atunci când este transpusă în date numerice (…) este considerabilă. În plus, elemente comune între teologia ortodoxă și catolică fac posibilă o compatibilitate relațională între un psihoterapeut ortodox și un pacient catolic, respectiv într-un psihoterapeut catolic și un pacient ortodox, atât timp cât ambii participanți ai dialogului își respectă unul altuia identitatea confesională și diferențele care îi despart, concomitent cu recunoașterea asemănărilor care îi leagă. Astfel de factori de compatibilitate sunt: credința în Sfânta Treime și în rolul răscumpărător al Întrupării și Patimilor lui Hristos, importanța spovedaniei/confesiunii, importanța funcțiilor cultului (harismatică/sfințitoare, latreutică/de adorare și catehetică/didactică – cu precizarea că aceasta este ordinea importanței în ortodoxie; creștinismul apusean inversează primele două funcții, prioritizând rolul latreutic în raport cu cel harismatic), dimensiunea comunitară a trăirii religioase, importanța exercițiilor spirituale creștine (rugăciunea, postul, faptele bune, lectura Sfintei Scripturi, meditația asupra textelor sacre – acea lectio divina despre care scrie Enzo Bianchi ș.a.).
În al treilea rând, studiile și cercetările din psihologie au arătat că reziliența spirituală reprezintă un factor sanogenetic foarte puternic. De exemplu, în urma unei meta-analize care a reunit 29 de studii independente ce totalizează un număr total de 14.605 participanți, Bianca Lateș a arătat că, în contextul traumelor interpersonale, copingul religios pozitiv contribuie într-o mare măsură la promovarea creșterii post-traumatice. Psihotraumatologii susțin că „Un demers psihoterapeutic corect dorește sprijinul persoanei în recuperarea și restructurarea funcționării psihicului, ia în calcul această parte a persoanei (spiritualitatea), o respectă și o stimulează mai ales în direcția potrivită”. Se urmărește, astfel, promovarea copingului religios pozitiv și dezamorsarea copingului religios negativ. În al patrulea rând, dată fiind influența covârșitoare pe care tradițiile spirituale din Orient (mindfulness, budism, yoga) au avut-o asupra constituirii psihoterapiei în Occident, un demers de investigare a potențialului terapeutic al tehnicilor și instrumentelor oferite de ortodoxie apare ca natural și provocator. La acest argument se adaugă faptul că există specialiști care nu se regăsesc în spiritualitatea orientală, dar care ar putea să își ancoreze practica în orizontul spiritual ortodox. Acesta ar fi un răspuns eficient la criza spirituală cu care ne confruntăm, urmare a unei traumatizări adânci la nivel colectiv.
În acest context multivariat, s-au cristalizat forme de intervenție a unor specialiști pentru a răspunde nevoilor beneficiarilor/clienților/pacienților la granița dintre psihologie și teologia creștină. Dintre acestea, cele mai dezvoltate sunt: consilierea pastorală, psihologia pastorală, psihoterapia pastorală și psihoterapia ortodoxă. În cele ce urmează, voi realiza o scurtă analiză a acestora.
Consilierea pastorală este „specializarea în slujire pastorală oferită persoanelor individuale, cuplurilor sau familiilor care trec prin suferință, necaz și durere, capabile să-și prezinte situația, cu dorința de a căuta ajutor pastoral creștin pentru a face față acestor situații”.
Psihologia pastorală are ca obiectiv procesele psihologice inerente activității pastorale și constă în „aplicarea principiilor psihologice, a metodelor psihodiagnostice și psihoterapeutice, precum și a demersurilor experimentale de cercetare și de interpretare psihologică, la întreaga serie de probleme privitoare la teologia și practica pastorală”.
Psihoterapia pastorală este un demers de lungă durată ce presupune „ajutorarea în profunzime și încercarea de a produce schimbări fundamentale în personalitatea consiliatului, în legătură cu valorile spirituale, cu modul de gândire și cu modurile de abordare a vieții și a relațiilor. Este o formă de ajutorare care încearcă să îndepărteze blocajele, adesea constituite în trecut și care inhibă actualmente creșterea și dezvoltarea personală și spirituală. Este lucrarea unui specialist bine pregătit”.
Psihoterapia ortodoxă reprezintă un termen inventat de Mitropolitul Ierotheos Vlachos și apărut în cartea Psihoterapia ortodoxă. Calea tămădurii după Sfinții Părinți în anul 1986. Acesta a atras atenția Societății Americane de Psihologie, care a publicat un Manual de psihoterapie și diversitate religioasă, în care Tony Young, semnatarul articolului
Psihoterapie cu creștinii ortodocși din Răsărit scrie:
„Arhimandritul Ierotheos, preot și psihoterapeut, a sistematizat în multe dintre lucrările sale ideile Sfinților Părinți ai Bisericii cu privire la aspectele terapeutice, scopurile și practicile exprimate de Tradiția duhovnicească ortodoxă (…) Autorul socotește că scopul terapeutic fundamental al Ortodoxiei este vindecarea minții (nous), înțelegând prin aceasta cea mai înaltă putere a omului, prin care este cunoscut Dumnezeu, odată ce mintea se curățește și se tămăduiește”.
Psihoterapia ortodoxă este, prin urmare, calea necesară prin care subiectul operează asupra părții superioare din el la nivel ontologic și gnoseologic – nous-ul –, însă această tămăduire nu este un scop în sine, ci reprezintă mijlocul prin care se urmărește cunoașterea lui Dumnezeu, îndumnezeirea, mântuirea.
Diferența principală între consilierea și psihologia pastorală este aceea că prima se ocupă de situații particulare și concrete, fiind un proces directiv, de rezolvare a unor probleme prin instrumente preluate din sfera religiei și putând fi practicată de un specialist care este sau nu membru al clerului, în timp ce a doua desemnează un domeniu general, mai degrabă teoretic, ce vizează dimensiunea psihologică a relațiilor și intervențiilor îndreptate spre optimizare în Biserică și în practica pastorală. Pe scurt, consilierea pastorală are o dimensiune accentuat practică, axată pe rezolvarea de probleme, în timp ce psihologia pastorală are o dimensiune mai degrabă teoretică, axată pe înțelegerea fenomenelor psihologice din spațiul eclesial.
O diferență între demersurile de consiliere, respectiv psihologie pastorală și psihoterapia pastorală ține de durata acestora. Consilierea pastorală este de scurtă durată și centrată pe rezolvarea de probleme prin găsirea de soluții concrete, în timp ce psihoterapia pastorală implică un demers mai profund, ce operează asupra beneficiarului transformări ce țin de structura personalității sale, fiind mai apropiată de conceptul teologic de pocăință – gr. metanoia („a trece dincolo de minte”).
Diferența principală dintre psihoterapia pastorală și psihoterapia ortodoxă este, în primul rând, de ordin confesional. Prima este utilizată în cadrul Apusului catolic, fiind practicată, adesea, de un pastor care este și psihoterapeut. A doua este specifică Răsăritului ortodox, fiind un element definitoriu și structural ce ține, înainte de toate, de unitatea teologică a ortodoxiei, înțeleasă ca tămăduire a sufletelor în calea spre mântuire, și abia în plan secund putând desemna o ramură aplicativă a psihoterapiei în genere.
Concluzie
O înțelegere corectă și de profunzime a domeniilor interdisciplinare aflate la granița dintre psihologie și teologie, a convergențelor și divergențelor dintre acestea, este necesară pentru optimizarea stării de sănătate a oamenilor la nivel spiritual, psihologic și somatic, dar și individual și colectiv. Totodată, aprofundarea și clarificarea raporturilor existente între teologie și psihologie poate avea ca efect restaurarea unui „cerc de încredere” prin două modalități: pe de o parte, prin recredibilizarea, în Biserică, a psihologilor și psihoterapeuților (considerați un fel de „duhovnici laici”, fără har, care acționează în afara Adevărului și, de aceea, imperfect și aproximativ, dacă nu chiar eronat de-a dreptul), iar pe de altă parte, prin recredibilizarea, în sfera specialiștilor în psihologie, a teologiei, așa cum se manifestă în Biserică, considerată un spațiu al retraumatizărilor succesive, al răspândirii unor tipare distorsionate de gândire și comportament precum autoculpabilizarea excesivă, masochismul, autoflagelarea, sacrificarea binelui personal din această viață în virtutea unui bine potențial, obținut în viața viitoare, pentru care nu există nicio certitudine etc.
În acest mod, cercetarea relațiilor dintre teologie și psihologie se află în acord cu principiile unei societăți deschise (K.R. Popper), democratice, axată pe colaborare și respect reciproc între diferite categorii sociale și profesionale, fiind, totodată, o resursă potențială pentru creșterea nivelului de reziliență, bunăstare, optimizare personală și socială, educație de calitate, care completează dimensiunea informativă cu cea formativă, acționând astfel ca un factor sanogenetic la nivel individual și colectiv, dar și ca un sprijin în urcușul duhovnicesc.
Bibliografie
- Bergin, Allen E, Richards, P. Scott, Manual de psihoterapie și diversitate religioasă, trad. Anastasia Igiroșanu, monahia, Editura Christiana, 2014.
- Enzo Bianchi, Cuvânt și rugăciune: introducere în lectura duhovnicească a Scripturii: cu traducerea integrală a scrierilor lui Guigo II Cartusianul, pref.: mitropolitul Serafim; trad. Maria-Cornelia Ică jr., rev., Sibiu: Deisis, 2009.
- Dicționar de psihologie clinică, Asociația Americană de Psihologie, coord. principal: Gary R. Van den Bos; trad. Daniela Andronache, Radu Filip, Laura Netea, Vlad Vedeanu; controlul științific al traducerii: lect. univ. dr. Simona Reghintovschi, prof. univ. dr. Aurel Romilă, București: Editura Trei, 2020.
- Emilianos Simonopetritul, arhimandrit, Așteptarea lui Dumnezeu: despre boală, suferință și moarte, trad. Agapie Corbu, Editura Sfântului Nectarie, 2019.
- Enciclopedia de filosofie și științe umane, Editura All Educațional, București, 2004.
- Gavrilă, Vasile, pr.prof.dr., În brațele părintești. O perspectivă asupra pocăinței, Fundația Tradiția Românească, 2023.
- Hierotheos Vlachos, mitropolit de Nafpaktos, Psihoterapia ortodoxă: calea tămăduirii după Sfinții Părinți, trad. protosinghel Teofan Munteanu, București: Editura Sophia, 2021.
- Larchet, Jean-Claude, Ce este Teologia: noțiuni de metodologie în practica și în predarea Teologiei Ortodoxe, trad. din lb. franceză de Ciprian Costin Apintiliesei, București: Basilica, 2021.
- Lemeni, Adrian, Ionescu, Răzvan, preot, Teologie ortodoxă și știință: repere pentru dialog, carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ediția a doua revizuită și adăugită, București: Editura Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.
- Pașca, Maria, psiholog dr., Tia, Teofil, preot dr., Psihologie pastorală II: Logosul terapeutic. Cuvântul ca identitate psihopastorală, Alba-Iulia: Editura Reîntregirea, 2009.
- Reziliența: calea spre succes și echilibru pentru copii și părinții lor, vol.. coord. de Georgeta Pânișoară, Iași, Polirom, 2024.
- Săndulache, Sorin, dr., Consiliere și psihoterapie pastorală, Oradea: Casa Cărții, 2009.
- Vasile, Diana, Anatomia traumei: cum să ai o viață mai bună când sufletul te doare, material consemnat și editat de Mariana Alexandru, București, Bookzone, 2024.