“Să ne nevoim cu râvnă curată pentru Dumnezeu, ca nu cumva să se laude vrăjmașul cu sufletele noastre în ziua Judecății în fata Tronului dumnezeirii.”
INTRODUCERE
Cartea ”Ușile Pocăinței„ este un îndrumar duhovnicesc pe care părintele Petroniu Tănase l-a lăsat monahilor. Părintele urmează aceeași linie sfătuitoare a părinților pustiei, el însuși fiind un monah retras din lume dar cu viață chinovială, în cei 33 de ani de păstorire a schitului românesc din Sfântul Munte Athos. A ieșit din Sfântul Munte o singură dată când a venit în România la sfințirea Mănăstirii Sâmbăta de Sus. La o primă lectură, cartea pare a fi o serie de sfaturi și răspunsuri pentru cei care se leapădă de sine și urmează calea lui Hristos. Dar, la o citire mai atentă și o înțelegere mai profundă a teologiei părintelui prodromit, ”Ușile Pocăinței” devine un adevărat ghid spiritual de trăire intensă a perioadei triodului care pregătește creștinul, monah sau mirean, de marele miracol din noaptea de Paști: Învierea Mântuitorului și Învierea personală a fiecăruia. Pentru obștea Schitului Românesc Prodromul, cartea are o însemnătate deosebită fiind citită la trapeza schitului in fiecare zi a postului Sfintelor Paști, așa cum mărturisește monahul Gherasim Prodromitul .
De ce era nevoie de o astfel de carte, ne explică actualul stareț al Schitului Prodromu: ” fiecare generație de oameni are frumusețea ei, ispitele ei, încercările ei. Totuși veacul care a trecut peste noi a avut, chiar in pofida consumerismului ateu și materialist, o pleiadă de părinți duhovnicești mari, alături de sfinții închisorilor și mărturisitorilor.” Părintele Atanasie este de părere că părintele Petroniu a reprezentat chipul stareților de demult și este o obligație de a da mărturie despre harismele părintelui Petroniu.
Părintele Petroniu Tănase în „Ușile Pocăinței” prezintă în detaliu toată perioada Triodului. Explică în cele patru capitole pericopa fiecărei duminici, apoi fiecare zi din Săptămâna Mare. Interesant în teologia părintelui Petroniu este că explicațiile conțin multe versete din cântările vecerniilor și utreniilor, accentuând astfel importanța participării la Laude și mai ales atenția pe care trebuie să o acordăm cântărilor din perioada Triodului.
VIAȚA ȘI SFINȚENIA
Despre viața părintelui Petroniu Tănase aflăm multe amănunte din ceea ce a cules și apoi a așezat într-o carte unul dintre ucenicii părintelui athonit. Ierodiaconul Iustin Stoica a viețuit mulți ani împreună cu părintele Tănase iar toate mărturiile spuse de părinte le-a așezat pe foaie, sub formă de autobiografie. Părintele Stoica spune că „părintele Petroniu ajunsese cu viața sa la atâta smerenie și frică de Dumnezeu, că prezența simțită a lui Dumnezeu îl însoțea în tot momentul și în tot ce făcea.”
Pe 23 mai 1916 se năștea în satul Fărcaș din județul Neamț un băiat căruia părinții i-au pus numele Petru. A fost al șaptelea copil din cei opt frați. Părinții i-au insuflat dragostea de Dumnezeu. Întreaga copilărie a mers în fiecare duminica și la fiecare sărbătoare la Biserica din sat unde „a avut trăiri lăuntrice de neuitat care i s-au lipit de minte și suflet.” La școala din sat a urmat și primele șapte clase. Pe profesori părintele Petroniu îi descrie ca buni creștini iar pe profesorul de religie care era și preotul din sat îl caracterizează „cu înfățișare patriarhală, blând, înțelept ….. care le umplea sufletele de evlavie și râvnă sfântă.”
La vârsta de 14 ani pleacă la Mănăstirea Neamț pentru a se iniția în tainele vieții călugărești și a cântării bisericești. A stat un an la Schitul Vovidenia sub grija părintelui Pafnutie iar apoi a mers la seminar pentru a învăța muzica bisericească. În 1935, părintele se înscrie la cursurile Seminarului monahal Cernica. După șape ani de studiu este nevoit să se mute la Seminarul Central București pentru că cel de la Cernica fusese închis. După încă un an de studiu, susține examenul de bacalaureat la Liceul Mihai Viteazu din București. A terminat școala ca șef de promoție. În vacante mergea mereu la Mănăstirea Neamț unde participa la ascultările de obște. După susținerea bacalaureatului, pe data de 14 august 1942 este călugărit de starețul Victorin Ursache și primește numele de Petroniu. După o lună, pe 20 septembrie, este hirotonit în treapta de diacon la Mănăstirea Antim de episcopul Eugen Laiu.
Foarte repede, ierodiaconul Petroniu se face remarcat și este numit funcționar la Cancelaria Sfântului Sinod. Acest loc de muncă i-a asigurat resursele financiare pentru a putea urma, în paralel, cursurile Facultății de Teologie și ale Facultății de Litere și Filosofie pe care le-a absolvit în 1946. Părintele Petroniu a reușit să pună rânduială în biblioteca Sfântului Sinod și în evidența documentelor oficiale. Aceste aptitudini l-au ajutat să devină, pentru doi ani, secretarul patriarhului Nicodim.
În timpul viețuirii la Mănăstirea Antim, părintele Petroniu a fost martorul înființării grupării „Rugul Aprins”. A devenit membru al acestui grup și a avut șansa de a-i cunoaște pe oamenii valoroși ai vremii: Sfântul Sofian, IPS Antonie Plămădeală, IPS Bartolomeu Anania, Nichifor Crainic și alții.
Între 1948-1950, părintele Petroniu a fost profesor suplinitor apoi titular la catedrele de pedagogie, catehetică și muzică la școlile monahale înființate de mitropolitul Justinian Marina.
În 26 septembrie 1949, ierodiaconul Petroniu devine nașul de călugărie al părintelui Arsenie Papacioc pe care l-a îndrumat toată viața.
În urma deciziilor comuniste, părinții Petroniu și Arsenie au fost trimiși de patriarhul Justinian la Mănăstirea Slatina unde se dorea înființarea Academiei Monahale a României. Mănăstirea a fost, însă, desființată după zece ani de puterile comuniste. În această mănăstire la cunoscut pe Sfântul Cleopa. Pentru o scurtă perioadă de timp, părintele Petroniu a fost starețul acestei mănăstiri, „o stăreție începută și sfârșită cu lacrimi.” Conducerea comunistă a cerut mitropolitului Moldovei să schimbe starețul, să oprească slujbele de priveghere iar monahii să consume carne. Auzind aceste cereri, starețul demisionează iar obștea îl alege pe părintele Petroniu ca păstorul lor. A primit cu greu ascultarea aceasta și a continuat viețuirea după regulile Sfântului Teodor Studitul. În noapte de 13/14 iunie 1958 mănăstirea a fost asediată de forțele de securitate comuniste. Întreaga obște a fost arestată în timpul slujbei. La finalul perchezițiilor, părintele Petroniu îi răspunde generalului: „deranjul dumneavoastră noi îl socotim foarte neînsemnat, pentru că noi ne pregătim și așteptăm venirea fără de veste a Fiului lui Dumnezeu Iisus Hristos, ca să judece lumea….. Ne pare rău însă, că ziua de astăzi va fi singura din istoria mănăstirii când nu s-a slujit Sfânta Liturghie.”
Au urmat ani grei pentru Biserica Ortodoxă Română iar mulți dintre monahi au fost izgoniți din mănăstiri de către comuniști și li s-a interzis să poarte haine călugărești. Așa s-a întâmplat și cu părintele Petroniu care în 1961 devine secretar și casier la Casa de Cultură și la Cursurile Misionare Preoțești din Argeș. Părinte Petroniu începe viețuirea la Mănăstirea Curtea de Argeș. După 3 ani, Patriarhul Justinian îi dă binecuvântarea părintelui Petroniu să poarte haine monahale și să slujească la Sfântul Altar. După cinci ani, părintele este mutat la Mănăstirea Sihăstria unde a viețuit 12 ani și unde și-a început și activitatea de scriitor. Este perioada când scrie și prima ediție a cărții „Ușile Pocăinței”.
În anul 1975 reușește să obțină pașaportul pentru a merge în pelerinaj în Ierusalim și Grecia. După un an, părintele este trimis de Patriarhul Justinan să conducă grupul de călugări români de la schitul Prodromu. Pe 12 martie 1978, de lăsatul de sec, părintele a plecat pentru totdeauna în Muntele Maicii Domnului. Cu pricepe, dragoste și răbdare a reușit să refacă întregul schit şi să întemeieze o obște destul de mare.
În după amiaza zilei de 22 februarie 2011 părintele Petroniu a trecut la Domnul, după o perioadă în care nu s-a mai putut mișca din pat. Însă, era zilnic împărtășit de ucenicul care l-a îngrijit până în ultima clipă. A fost înmormântat după trei zile, deși în Sfântul Munte este rânduiala îngropării a doua zi.
Părintele Petroniu a fost un exemplu viu al vieții în Hristos. A suferit multe dureri trupești și sufletești dar acest lucru nu l-a împiedicat să fie prezent tot timpul. Era prezent la toate slujbele de la amin la amin, era prezent la liturghia după liturghie, era prezent printre părinți, era prezent în obște. A fost un exemplu de smerenie: nu a stat niciodată în strana starețului, nu a folosit baston de stareț, nu purta bederniță și crucea de arhimandrit, se bucura ca un copil de orice lucru făcut de fiecare monah,
Pe 27 aprilie 2023, a avut loc slujba specială de deshumare a părintelui. Osemintele, frumos mirositoare, au fost curățate cu grijă și așezate la loc de cinste. Patriarhul Daniel a cerut Patriarhiei Ecumenice ca atât părintele Petroniu Tănase cât și părintele Dionisie Ignat de la Chilia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” Colciu să fie canonizați.
„ Iarna este chipul vieții noaste in păcat,
Primăvara este chipul este chipul învierii noastre.”
PREGĂTIREA
La început, părintele Petroniu ne învață ce este postul și la ce folosește el. Astfel, suntem conștienți de nevoința trupească și sufletească pe care trebuie să o asumăm. Postul este o alegere și presupune o decizie ce vine din adâncul ființei umane. Astfel, postul este o metodă de pocăință, sub îndrumarea și cu ajutorul Bisericii. Este un război nevăzut, dus după lege, așa cum ne-a învățat Sfântul Apostol Pavel „Noi ştim că legea este bună, dacă se foloseşte cineva de ea potrivit legii”. (Epistola întâi către Timotei, 1.8). Această perioadă a Triodului și a postului ne învață care sunt armele luptei pe care va trebui să o ducem cu forțele nevăzute. Postul, ne spune părintele prodromit devine icoana care ne apără.
Ne pregătim pentru Înviere. Este interesant că părintele athonit scrie tot timpul Învierea cu literă mare, ceea ce înseamnă importanța majoră pe care părintele Petroniu o acordă acestui dar pe care Dumnezeu ni l-a dat. Pe de altă parte, fostul stareț al schitului Prodromu subliniază cât de important este să fim conștienți de acest dar venit din iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu față de oameni. Învierea nu se face dintr-o dată, ci presupune o creștere treptată, „din putere în putere” până la învierea deplină.
Părintele Petroniu ne tâlcuiește și cifra șapte din perioada Postului Mare. Șapte este, astfel, simbolul veacului de acum, cât și hotarele întregii vieții noastre pământești: de la Duminica izgonirii lui Adam din Rai până la Duminica Învierii
De ce este importantă o perioadă de pregătire pentru post, ne învață tot părintele Petroniu. Primele trei săptămâni ale Triodului ne pregătesc de război împotriva dracilor. Cântările de la Laude ne umple de umilință și smerenie. Ne răscolesc sufletele și această trăire duce la nașterea conștientizării a păcatului, a lenevirii, a fricii de judecată. Dar, această perioadă ne aduce și nădejdea, raza de speranță. Este perioada în care Îl cunoaștem pe Dumnezeul milostiv, trăim puterea rugăciunii către Maica Domnului, se deschid ușile pocăinței și, se văd lucrările propriei pocăințe. Este perioada în care ne întoarcem în noi înșine și cugetăm la propriile păcate.
Această perioadă de pregătire presupune așezarea sufletului, cu alte cuvinte să agonisim ca vameșul, prin rugăciune sinceră și să ne ferim de mândrie. Este timpul de cunoaștere a smereniei, ne sfătuiește părintele prodromit, care reprezintă și prima etapă a pregătirii. „Îndată ce omul se curăță de păcat, începe să lucreze harul, care sălășluiește întru el și, pe care păcatul nu-l lasă să lucreze.” Astfel, pregătirea presupune cultivarea smereniei care este cea mai înaltă virtute și care face harul pe care îl primim la botez lucrător.
Părintele Petroniu ne atrage atenția asupra modului de lucru al dracului. El se apropie de omul care lucrează smerenia și îi șoptește lucruri, cuvinte care rodesc mândria. La o primă lectură am putea fi smintiți de părea părintelui athonit că unele cuvinte ale diavolului sunt adevărate. Dar, părintele subliniază că săvârșirea binelui, lăudată de diavol, nu este rezultatul omului ci este lucrarea Duhului sfânt. Arma cea mai eficientă împotriva diavolului este smerenia. În teologia părintelui Petroniu Tănase rolul smereniei este:
- Ajută la curățarea de păcate;
- Ajută la sporirea virtuților;
- Ajută la îmbogățirea cămării cu fapte bune;
- Este arma nebiruită împotriva mândriei dracilor;
- Este odihna sufletelor;
- „Ne așază în starea firească a existenței noastre” iar omul se vede în prezența lui Dumnezeu.
Părintele ne sfătuiește la o permanentă smerenie și nu doar în perioada posturilor. Ne și învață cum o putem cultiva, dezvolta, prin: post, pocăință, săvârșirea de fapte bune, păzirea roadelor duhovnicești si război cu duhurile râului lui.
A două etapă a pregătirii o reprezintă căința. Omul care se căiește, se vede pe sine și aleargă la Dumnezeu, ne spune părintele Petroniu. Dar, este nevoie de curaj și asta pentru că omul, în general, fuge de sine. Lupta este un grea pentru că și puterea din om cu care va trebui să lupte este pervertită de păcat, de patimi. Omul este în „robia păcatului: moartea sufletului înainte de moarte și arvuna iadului.” Dar, părintele ne încurajează să ducem această luptă. Și, dacă nu o facem de bună voie, atunci Dumnezeu ne trimite încercări, boli sau suferințe pentru a ne trezi. Sfatul duhovnicesc al părintelui Petroniu este să ne pocăim prin întoarcerea la Tatăl pentru că “nu există păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu.”
Cea de a treia etapă este răspunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu. Datoria cea mai mare a omului, cea mai sfântă este iubirea fată de Dumnezeu. Însuși Iisus Hristos ne-a lăsat porunca dragostei: “să vă iubiți unul pe altul…” (Ioan 13.34). Dar, oare, această poruncă încalcă libertatea dată de Dumnezeu omului? Părintele spune că nu pentru că Mântuitorul nu a poruncit ci a lansat o invitație omului. Mântuitorul folosește mereu conjuncția „dacă”, ceea ce ne arată că Iisus Hristos ne respectă libertatea. „Dumnezeu nu silește pe om și, cu atât mai mult nu-i poruncește să-I iubească.” Însă, un răspuns pozitiv la iubirea Tatălui îl va duce pe om în Împărăția Cerurilor. Dumnezeu este milostiv dar este și „nespus de drept.” De aceia este nevoie să ne pregătim de judecată iar marea taină a judecății este deschiderea cărții care cuprinde tot cea ce este înscris în adâncul vieții noastre. Taina constă în faptul că păcatul înscris în cartea vieții nu îl poate șterge nimeni, nici chiar Dumnezeu, ci numai cel ce l-a scris, adică omul. Și, Dumnezeu în iubirea lui milostivă a dat omului şi instrumentele pentru ștergerea păcatelor: pocăința, spovedania, canonul, rugăciuni și lacrimi. Este nevoie de cugetare la Înfricoșătoarea Judecată care se transformă în izvor de putere sufletească, „ne smulge din nepăsare si ne îmboldește spre toată fapta cea bună.”
În teologia părintelui athonit găsim și o definiție a iadului, o descriere profundă a întristării lui Dumnezeu: “este marea durere a lui Dumnezeu, văzând pe fiii săi, pentru care s-a jertfit, cărora le-a gătit împărăția de la întemeierea lumii, că totuși au preferat îndepărtarea de El.”
Ca o sinteză a pregătirii, părintele Petroniu ne dă 3 perechi de fapte primejdioase și fapte bune pe care să le avem în vedere: mândria-smerenia; deznădejdea-încrederea în milostivirea dumnezeiască; nepăsarea-râvna de mântuire. Scopul pregătirii este înnoirea omului trupesc în cel duhovnicesc, în dezvoltarea chipului și asemănarea cu Dumnezeu. Chipul îl primim prin naștere și botez, asemănare o dobândim prin harul lui Dumnezeu, “chipul este proiectul, asemănarea este realizarea lui.” Asemănarea se realizează prin trup și suflet iar trupul trebuie să se subțieze pentru a fi străbătut de duh. Virtuțile sufletești lucrează împreună cu cele trupești în dezvoltarea duhovnicească a omului.
În sfaturile duhovnicești ale părintelui Petroniu găsim cei trei „S” care ne macină trupul: supraalimentarea; sedentarismul; suprasolicitarea.
Cea de a patra etapă se referă atât la plângerea după Raiul pierdut cât și la dorința și efortul de a-l recupera. Dar, este nevoie de un post ținut cu dragoste, cu smerenie și în taină. Părintele prodromit ne subliniază importanța renunțării la grijile lumești, de a punem accent și pe grija sufletului și, mai ales, să nu ignorăm importanța iertării aproapelui. „Când cerem iertare cuiva pe care l-am supărat cu ceva, el răspunde: „Dumnezeu să te ierte!”, adică: „Iată, eu te-am iertat, de acum poate și Dumnezeu să te ierte.” Însă, Dumnezeu ne cere să îndeplinim o condiție pentru a primi iertarea Dumnezeiască: să iertăm greșelile aproapelui nostru. Dacă nu iertăm, Dumnezeu nu va primii nici faptele noastre bune. Tocmai de aceia postul mai este numit și zeciuială, o zeciuială de fapte bune.
În teologia părintelui Petroniu Tănase propria iertarea ne aduce iertarea de la Dumnezeu care ne primește faptele bune și astfel ne agonisește mântuirea. Este important să respectăm cele patru etape de pregătire pentru că ele ne asigură: mantia smereniei, toiagul nădejdii, ochii la ceasul judecatei, cugetul la moarte, suntem întăriți de pildele celor care au luptat, avem nădejdea și frumusețea răsplătirii, iertarea și împăcarea cu aproapele.
“Pocăința ne deschide calea cea
nesfârșită a îndumnezeirii.”
O INTERPRETARE A RUGĂCIUNII DE POCĂINȚĂ
O caracteristică a Postului Mare este rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Părintele prodromit ne învață cum să o rostim: ochii și mâinile ridicate în sus, cu ochii minții la Dumnezeu, metanii și închinăciuni. Părintele Petroniu ne spune că rugăciunea pocăinței are trei părți: În prima, ne rugăm lui Dumnezeu și cerem să fim feriți de patru duhuri rele. În a doua parte, cerem cele patru duhuri bune, cele patru virtuții. In a treia parte facem încheierea prin lauda lui Dumnezeu. Părintele ne explică și semnificația duhurilor din rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Duhul, spune părintele, nu este numai numirea duhurilor răutății ci ne arată și urmarea lucrării lor, adică patima. Iar, patima nu este numai o îmbolnăvire a sufletului ci robia omului sub puterea vrășmașului. Întrebare care apare în mintea omului este de ce ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne dea cele patru duhuri rele? Pentru că, ne spune părintele Petroniu, ele sunt uneltiri drăcești și numai cu ajutorul lui Dumnezeu le putem stăpânii. Și, cerându-le conștientizăm prezența lor în firea noastră. Cele patru duhuri bune sunt darurile Sfântului Duh pe care vrem să le facem lucrătoare în noi. Părintele prodromit subliniază că cele patru duhuri rele sunt în afara noastră iar cele bune sunt în noi și devin izvorul binelui. Tot părintele ne arată că primele au fost puse duhurile rele pentru că Sfântul Efrem a dorit să ne conștientizeze că nu putem dobândi virtutea dacă nu ne curățăm, mai întâi, de patimi.
Pentru părintele Petroniu omul are o mare valoare pentru că „este chipul lui Dumnezeu și valorează cât însuși chipul pe care-l poartă; este răscumpărat cu scump sângele lui Hristos și valorează cât prețul acestui sânge.” Cele patru duhuri rele se leagă între ele și creează panta de alunecare a omului înrobit. Ele vatămă conștiința prin:
- Trândăvie, care împiedică lucrarea harului din noi;
- Grijă care vatămă conștiința prin lucruri care ne duc la pierzanie;
- Iubirea de stăpânire care duce la vătămarea aproapelui;
- Grăirea în deșert care vatămă cuvântul lui Dumnezeu.
Însă, rugăciunea pocăinței ne învață și cum să ne păzim de lucrarea duhurilor rele: - Să împlinim poruncile lui Dumnezeu;
- Să nu facem lucruri potrivnice împotriva aproapelui;
- Să folosim darurile primite de la Dumnezeu;
- Să folosim lucrurile în acord cu scopul pentru care au fost create.
Cele patru duhuri rele din rugăciunea pocăinței taie orice putință de mântuire a omului. În schimb, cele patru duhuri bune trasează caracteristicile unui suflet frumos și „treptele suitoare de la curățire până la Dumnezeu.” Curăția este cea care luminează sufletul, aduce smerenie și reface legătura cu aproapele. Răbdarea ne scapă de patimi iar dragostea vindecă nepăsarea. Cele patru duhuri bune duc la iubirea de Dumnezeu pentru că: - La cel curat, toate sunt curate;
- Cel smerit socotește pe aproapele mai bun decât pe sine;
- Cel nerăbdător nu are nădejde în lucruri;
- Se ostenește în a respecta poruncile lui Dumnezeu.
În combinație, cele opt duhuri din rugăciunea pocăinței, specifică Postului Mare, ne arată îmbolnăvirea sufletului cât și însănătoșirea lui. Grija este semnul robiei iar de grijă se scapă prin curăție. Iubirea de stăpânire aduce mândria care se vindecă prin smerenie. Grăirea în deșert apare din necurăție care dispare prin răbdare. Trândăvia duce la nepăsare iar antidotul este dragostea.
Cele patru stihuri adăugate rugăciunii Sfântului Efrem Sirul au câte un simbol. Primul, Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!, este rugăciunea vameșului. Al doilea, Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul!, ne duce cu gândul la rugăciunea leprosului. Stihul al treilea, Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă!, ne amintește de psalmii lui David. Iar, ultimul vers, Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă!, ne trimite la psalmul 142 ,, Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea ta!” (Ps. 142.21). Aceste stihuri se spun de trei ori pentru că, odată ne adresăm lui Dumnezeu în Treime iar, apoi, reprezintă stăruința și angajare în pocăință cu ajutorul celor trei puteri sufletești: minte, poftă și iuțime.
Rugăciunea pocăinței se spune de opt sau nouă ori zilnic. Cifra opt ne duce cu gândul
la veacul viitor iar cifra nouă se referă la cetele îngerești.
Această rugăciune este însoțită de metanie care este „semnul văzut al pocăinței.” Pentru părintele prodromit, ceea ce se spune gura se arată prin metanie, cu trupul. Pentru părintele Petroniu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este „epicleza acestei liturghii de pocăință.” Astfel, Liturghia Euharistică este dragostea lui Dumnezeu către oameni iar Liturghia Pocăinței este răspunsul lor la dragostea lui Dumnezeu.
SFÂNTUL ȘI MARELE POST
Rânduiala marelui post are în vedere lupta din războiul nevăzut. Rânduiala Postului Sfintelor Paști cuprinde pe de o parte nevoințele trupești iar de pe de altă parte rugăciunea specifică. Nevoințele trupești sunt însoțite de multe metanii și închinăciune. Postul transformă pofta materială în cea după Dumnezeu. Poftele trec sub ascultarea minții, se împuținează și mintea se curățește. Postul ne îndeamnă la multe rugăciuni. Se spun rugăciunea de pocăință, psalmii, rugăciunile profeților Vechiului Testament, canonul Sfântului Andrei Criteanu. Pentru că mintea nu poate fi ținută mult timp concentrată, se presară citiri din Sfânta Scriptură.
Postul este perioada de cinstire a icoanelor. Pentru părintele Petroniu icoanele sunt „înfățișarea omului duhovnicesc, sfințenia văzută cu ochii trupești.” . Icoana ne deschide lumea veacului viitor, prin icoană îl vedem pe Dumnezeu cu ochii noștri trupești. Icoana este un instrument al mântuirii pentru că ne arată ce trebuie să fim și noi. Mai mult, icoana ne dă harul lucrător al Sfântului pictat.
Postul Mare este perioada de înțelegere a teologiei luminii, a lui Dumnezeu ca izvor de lumină. De această lumină se împărtășește toată lumea, așa cum s-au împărtășit și ucenicei pe Muntele Tabor sau proorocii Vechiului Testament, sau cuvioșii din pustie. „Omul, prin focul credinței, al nevoințelor duhovnicești, prin rugăciune…. lasă să se vadă în afară lumina harului.” Calea luminii este deschisă tuturor.
Marele Post reprezintă și cinstirea Sfintei Cruci. Pentru părintele athonit, crucea este semn și omenesc și dumnezeiesc: „Omenesc căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură și de moarte, crucea a devenit simbolul suferinței și a morții.” Dar, crucea a devenit și simbol dumnezeiesc pentru că Hristos s-a răstignit pe ea. Pentru om, cele două simboluri se unesc și devin instrumente de mântuire. Dar, suferința Crucii nu este spre moarte ci spre Înviere.
Postul Sfintelor Pătimirii ne învață care este fiecare treaptă a urcușului nostru Duhovnicesc. Modelul este scara Sfântului Ioan Scărarul, cunoscută și ca scara Raiului sau scara Dumnezeiescului Urcuș. Avem de parcurs 30 de drepte, după cei 30 de ani ai Mântuitorului. Taina acestui urcuș, spune părintele prodromit, este sporirea duhovnicească care nu se face la întâmplare ci printr-o rânduială a faptelor bune.
Postul Învierii Mântuitorului ne învață despre luptă, cădere și ridicare și dobândirea sfințeniei. Sfânta Scriptură ne oferă și modelul de urmat și anume cel al cuvioasei Maria Egipteanca. Două lucruri ne uimesc în viața Sfintei, spune părintele. Primul se referă la hotărârea de a-si schimba viața și, al doilea, ruperea de păcat, de cel mai mare vrăjmaș al sufletului nostru. Hotărârea de schimbare și îndreptare trebuie să vină din inima ca să putem avea putere de luptă împotriva robiei.
Postul ne învață și că Dumnezeu-Fiul vine la noi, cu toate darurile Dumnezeiești. Dar, pentru a-l primi pe Dumnezeu este nevoie de pregătire. „Diavolul, văzând câștigul duhovnicesc al omului înnoit prin pocăință, crapă de zavistie.” Așadar, postul începe cu smerenia vameșului și se încheie cu smerenia Domnului.
SFINTELE PATIMI
Săptămâna mare ne aduce în inimă întreaga lucrare pământească a Mântuitorului și întreaga lui învățătură. Astfel, înțelegem mai bine lucrarea de răscumpărare și dragostea lui Dumnezeu pentru creația Lui.
Paștele înseamnă Parusia iar Triodul ne pregătește de venirea lui Hristos. De ce este importantă această pregătire permanentă? Pentru că Iisus Hristos va veni, pe neașteptate, în miez de noapte. Și, trebuie să fim pregătiți de această mare venire, „să fim gata, să avem haine de nuntă și să veghem.”
Săptămâna mare, prin reamintirea permanentă a Sfintelor Pătimiri, ne învață:
- care sunt păcatele poporului ales;
- care este sufletul care nu se adapă din Izvorul Vieții;
- că dezgolirea trupească este prezentă tot mai mult in zilele noastre;
- că nu lucrăm dobândirea virtuților și a curăției trupului și a sufletului;
- că unirea cu Fiul se face prin veghere, păstrarea fecioriei și smerenie;
- ca fapta bună să fie făcută cu scopul apropierii de Dumnezeu;
- că adevărata virtute este unirea dintre ostenelile trupului și virtuțile sufletești;
- că mântuirea se lucrează cu frică și nădejde. Frica vine din nestatornicia firii omenești;
- că vânzarea Mântuitorului se face și astăzi. Iisus Hristos ne dă cinstea de a fi ucenici lui dar îl părăsim pentru câștigurile materiale ale acestei lumi.
- că prin jertfă, Iisus Hristos ne-a lăsat Liturghia Euharistiei, care este „Liturghia smereniei Domnului, Liturghia Dragostei sale, testamentul iubirii sale de Oameni.” Sfânta Euharistie ne arată lucrarea Dumnezeiască: vezi pâine și vin dar guști carne și sânge; iei o fărâmă dar este întregul neîmpuținat; este pe toate altarele în același timp.
- învățăm că patimile sunt înfricoșătoare pentru că nimic nu este mai cutremurător decât ocara și batjocora pe care omul le-a aruncat asupra Binelui Suprem;
- omul își unește neputința și cu smerenia și cu credință și, astfel, se lipește de Hristos, care aduce izbăvirea;
- învățam că porțile iadului, dărâmate de Mântuitor, reprezintă starea decăzută a omenirii depărtată de Dumnezeu prin păcat;
- învățam că minunea arătării Sfintei Lumini se întâmplă în timpul vohodului, pe timpul cântării „ Lumină Lină” care este însuși Hristos, Lumina Învierii.
CONCLUZIE
Părintele Petroniu Tănase consideră că Păștile sunt sărbătoarea luminii, a biruinței, a bucuriei, a începutului Împărăției Veșnice. Dar, ca că ajungem să trăim profund această sărbătoare, acest dar a lui Dumnezeu dat omenirii, este nevoie de o pregătire sufletească și trupească. Dar, această pregătire nu se poate face la întâmplare ci numai sub orânduirea Bisericii și după legile creștinești. Cartea „Ușile Pocăinței” ne arată exact acest mod de pregătire. Deși, inițial cititorul ar putea avea impresia că este un manual pentru călugări, în realitatea părintele Petroniu ne-a lăsat un puternic îndrumar creștinesc după care să ne ghidăm în pregătirea personală pentru a primii Lumina Învierii. Părintele Petroniu ne explică, în detaliu, fiecare pas. Mai mult, ne spune și semnificația fiecărui gest, a fiecărei rugăciuni, a fiecărei zile și a fiecărei pericope. Totul pentru a ne desena un tablou de ansamblu al Triodului și a înțelege cât de importantă este perioada postului Sfintelor Patimi și cât de binecuvântați suntem de Dumnezeu că avem posibilitatea de a dobândi Învierea de obște. „Ușile pocăinței” ne învață că numai cu post, rugăciune, smerenie, fapte bune putem ajunge să trăim clipa Învierii încă din această viată. Părintele subliniază că această trăire nu este rezervată monahilor și este dată fiecărui creștin. Dar, fiecare are posibilitatea de a alege dacă răspunde sau nu invitației adresate de Dumnezeu de a fi parte din Binele Suprem.
Pentru părintele Petroniu Tănase, unul dintre scopurile Postului Mare este dezrobirea de păcat și, astfel, să ne lăsăm, cu încredere și năzuință, în Mâinile Tatălui Ceresc. Fiecare sărbătoare Pascală nu este altceva decât „o repetiție pentru Pastele cel veșnic.”
Preafericitul părinte Daniel, pe vremea când era mitropolitul Moldovei și Bucovinei spunea despre opera părintelui Petroniu că este „o meditați duhovnicească asupra bogăției de îndemnuri la pocăință și pregătire pentru Înviere.” Iar, părintele Arsenie Papacioc spune despre nașul său de călugărie ca a fost un mare trăitor al vieții călugărești și un părinte de o mare cultură teologică și patristică și cu greu va putea fi egalat.
Bibliografie
- Biblia, ediția sinodală, Editura: Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2019;
- STOICA, Ierodiacon Iustinian, Sfințenia vieții Părintelui Petroniu Tănase, Editura Doxologia, Iași, 2023;
- TĂNASE, Arhimandrit Petroniu, Ușile Pocăinței. Meditații Duhovnicești la vremea Triodului, Editura Schitului Românesc Prodromu, Sfântul Munte, 2020.
