„În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. (Facerea 3, 19)
Așadar, munca este rânduită de Dumnezeu. Se cuvine să aibă o serbare lumească a ei, căci în lumea căzută a fost rânduită, și pentru lumea căzută.
Dar munca nu este ferită de ispitele neînțelegerii corecte a ei. Dusă în idolatrie, transformată în cult sau devenită paravan al sclaviei, munca a luat, de-a lungul timpului, diverse forme să le zicem…patologice. De pe vremea lui Abel și Cain, Moise și Faraon și până vremea comunismului și, mai nou, a sclaviei moderne, ispitele muncii au dus la patologii diverse.
Printre acestea, una mi-a atras atenția subtil: munca de a te lupta cu Biserica. Spus altfel, cârtirea împotriva ei, doar pentru că frustrările din unii au ajuns la nivel patologic.
Prozaic spus: și dracul are munca lui. Iar cea mai mare muncă a lui este să te facă să crezi că Dumnezeu, credința, Biserica și toate ale ei nu sunt ceea ce par.
Astfel, de la Hristos încoace, avem tot felul de „lămuritori” și „tâlcuitori” ai celor sfinte, care se străduie să ne „analizeze”, cu sudoare proletară și hazlii demonstrații manipulatorii, că adevărul e numai la ei, și numai ce spun ei e corect și desăvârșit.
Dintre aceștia, o categorie aparte o constituie mai ales clericii ”nepomenitori”. Apăruți ca ciupercile după ploaie, după Sinodul din Creta, au folosit acest eveniment ca trambulină pentru a-și porni și răspândi propriile războaie cu ierarhii, preoții, credincioșii, și în final chiar cu…Ortodoxia. Dacă te uiți la ce spun ei, ai senzația că doar ei mai sunt ortodocși pe planetă…și în ceruri.
N-ar fi nimic deosebit aici (au mai fost năuci în trecut) dacă în ecuație n-ar fi doi parametri care agravează situația: creșterea nivelului de comunicare de masă și scăderea nivelului de educație. Rezultatul este năucitor: orice om își poate propaga ideile proaste și nedocumentate, prostind în jurul lui pe cei mai nedocumentați. Astfel, conspiraționismul stimulează transpiraționismul celor ce vor să se lămurească mai bine. „Un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece înțelepți se chinuie să o scoată”.
Recent, printre „atacurile la baionetă” izvorâte din tolba dușmanilor Sinodului din Creta a apărut o nouă trăsnaie: Ierarhii care au participat la Sinodul din Creta sunt eretici, ca atare….Lumina Sfântă nu mai vine la mormântul Domnului.
Remarcați patologia circulară a perfidiei: chipurile Însuși Dumnezeu ne arată a fi eretici, că nu-și mai trimite Lumina la Înviere pentru că…suntem deja eretici (după ei). Și dă-i și luptă-i cu Lumina Sfântă de la Ierusalim (de fapt tot cu Sinodul din Creta)…urlând prin toți pixelii din ecran aiureli și sofisme teologice.
Și tot n-am înțeles, dacă la Ierusalim n-a venit Lumina…o fi venit la ei?!? Că ei fiind, „ne-eretici” (după susțin), ar fi trebuit să vină la ei și la slujbele lor (slujbe-pirat, că unii sunt caterisiți deja). Dar ei nu ne arată Sfânta Lumină, ci ne aprind lumânări pe streaming, de la brichetă (vezi clipul), bălmăjind aiureli teologice, de te și întrebi dacă ce vezi mai e credință sau…patologie religioasă. Fiind și psihoterapeut, înclin spre a doua.
Un lucru greșesc fundamental „nepomenitorii”: cine a stabilit calitatea de eretic a unui ierarh sau preot canonic, sau chiar și a unui credincios? În trecut, Sinoadele (Ecumenice și locale) ne-au spus ce este erezia și a mustrat (spre îndreptare) pe cine este în ea.
Acum însă, „nepomenitorii” declară eretici pe cine și când vor ei, după mintea lor. Și nu spre îndreptare, ci pentru a-și purta războaiele frustrării cu diverse persoane de prin Biserică. Sau, mai grav, pentru a-și justifica propriile lor erezii (cele deja dovedite).
Ori asta e patologie drăcească de-a dreptul: să te crezi cât un Sinod, dacă nu și mai mult, și să declari eretic pe cine vrei tu și când vrei tu.
Ia să citim cu atenție: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi”. (Isaia 14, 13-14)
Vă sună cunoscut?
PS. Aveți aici momentul Sfintei Lumini de la Ierusalim, comparativ cu grotescul lumânărilor aprinse cu bricheta ale unui „nepomenitor” caterisit, care se ceartă în mintea lui cu Patriarhul Ierusalimului. Iertați-mi poate nepotrivita alăturare dar…așa vedem mai bine.
Sursă/autor: Pr. Eugen Tănăsescu, FB
