Cu un an în urmă sau cam atunci, am avut o lungă discuție cu un tânăr american în timpul unei călătorii cu trenul. M-a întâlnit aparent din întâmplare (fireşte, nu există întâmplare în viață) şi mi-a spus că învăța rusa. Era un om care căuta să cunoască realitatea religioasă şi fusese pe la toate aşa-numitele grupuri creştine, dar peste tot nu găsise decât ipocrizie şi escrocherie şi fusese pe punctul de a renunța cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat că în Rusia oamenii suferă pentru credința lor. Acolo unde este suferință, s-a gândit el, acolo, probabil, trebuie să existe ceva real şi nu escrocheria de care avem parte în America. De aceea studia rusa, ca să meargă în Rusia şi să întâlnească acolo adevărați creştini. Ca preot ortodox rus, am fost uimit să aud asta, pentru că nu văzuse niciodată înainte un preot ortodox şi nici nu asistase la vreo slujbă ortodoxă. Am avut o lungă discuție despre religie şi am văzut că ideea lui era cât se poate de justificată: şi anume, că suferința poate produce ceva autentic, în timp ce viața noastră mult prea indulgentă conduce la escrocherie.
În secolul IV, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazianz (numit şi „Teologul”) descria religia noastră ca „Ortodoxie pătimitoare” – şi aşa a fost de la începuturi, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Cei care L-au urmat pe Dumnezeul cel răstignit au suferit persecuție şi chinuri. Aproape toți Apostolii au murit ca martiri, Petru fiind răstignit cu capul în jos, iar Andrei pe o cruce în formă de X. În primele trei secole de creştinism, credincioşii se ascundeau în catacombe şi îndurau suferințe înspăimântătoare. În catacombe, slujbele Bisericii – pe care le celebrăm astăzi într-o formă puțin schimbată – erau săvârşite într-o atmosferă de aşteptare permanentă a morții. După perioada catacombelor a urmat lupta pentru păstrarea curăției credinței, când mulți învățători încercau să substituie învățăturile revelate ale Domnului nostru Iisus Hristos cu propriile lor opinii. În secolele următoare, țările ortodoxe au fost invadate de arabi, turci şi alte popoare necreştine, iar în cele din urmă – în zilele noastre – au suferit prigoana comunistă. Comunismul, care a luptat împotriva religiei aşa cum nu se mai întâmplase niciodată înainte, a atacat mai întâi țările ortodoxe din estul Europei. După cum se poate vedea, credința noastră este cu adevărat o credință pătimitoare; şi în această suferință se petrece ceva care ajută inima să primească revelația lui Dumnezeu.
Ce are să ne spună astăzi ortodoxia pătimitoare a Rusiei – religia pătimitoare pe care vroia să o cunoască tânărul pomenit mai sus? În Rusia s-a descoperit adevărul în inimile iubitoare? După logica lumii acesteia, acolo n-ar fi nici o şansă pentru aşa ceva. Comunismul a fost la putere cu o mână de fier mai bine de şaizeci de ani şi încă de la început scopul lui a fost să „dezrădăcineze” religia. Pentru o vreme, la sfârşitul anilor ’30, aproape îşi atinsese țelul, lăsând foarte puține biserici deschise. Dacă nu ar fi avut loc invazia lui Hitler şi dacă asta nu ar fi cerut poporului rus să devină patriot şi să aibă şi altă speranță în viață în afara ideologiei comuniste, Biserica ar fi fost cu totul împinsă în subterane. Astăzi situația este ceva mai bună, dar există încă o mare presiune asupra credincioşilor. A mai existat o persecuție în anii ’60, sub Hruşciov, care a avut ca rezultat închiderea a aproximativ trei sferturi din bisericile rămase încă deschise. Astăzi, în afară de oraşele vizitate de turişti (în Moscova sau Leningrad veți vedea probabil treizeci-patruzeci de biserici deschise), există oraşe mari în provincie cu biserici puține sau deloc. Astfel, dacă un credincios vrea să-şi boteze copilul trebuie uneori să călătorească sute de mile.
Acum aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre cum se revelează Dumnezeu creştinilor care pătimesc şi acum în Rusia. Probabil că toți ați auzit de Alexander Soljenițîn, un mare romancier şi gânditor rus care a fost exilat din țară în 1975 pentru că spunea adevărul despre Rusia, aşa cum îl vedea el. Are aproape aceeaşi vârstă ca şi regimul comunist, aşa că nu poate fi acuzat de a fi dobândit prejudecăți din copilărie. A dus o viață tipică pentru Uniunea Sovietică. Născut la un an după Revoluție, şi-a pierdut tatăl în primul război mondial, a studiat matematica pentru a putea obține o slujbă practică, a luptat ca soldat în al doilea război mondial şi a mers cu armata sovietică până în Germania. În 1945 a fost arestat pentru faptul de a fi scris nerespectuos despre „mustață” (adică despre Stalin) în scrisori private şi a primit opt ani într-un câmp de concentrare. La sfârşitul condamnării, în 1953, a fost exilat (ceea ce nu însemna chiar închisoarea, dar nici nu avea libertatea să meargă oriunde ar fi vrut) într-un oraş din sudul Kazahstanului, la marginea deşertului. Acolo s-a îmbolnăvit de cancer şi a fost la un pas de moarte, dar s-a vindecat într-o clinică specializată (despre care a scris un roman intitulat Pavilionul canceroşilor). În acest loc de exil a predat matematica şi fizica şi pe ascuns scria romane şi povestiri. După moartea lui Stalin a urmat o perioadă temporară de „dezgheț” sau „îmblânzire”, în care a fost eliberat din exil şi i s-a permis să publice o carte în Rusia în 1961. S-a dovedit atunci că era mai disident decât îi convenea guvernului comunist şi nu i s-a mai permis să scrie nimic. Cu toate acestea, romanele sale au început să fie publicate în afara Rusiei. Această situație i-a creat o celebritate foarte incomodă pentru autoritățile sovietice, mai ales în 1970, când i s-a decernat premiul Nobel şi nu i s-a permis să meargă el însuşi să-l primească. În 1975 a fost în cele din urmă exilat cu forța în Germania de Vest, dându-i-se doar câteva zile la dispoziție.
Soljenițîn trăieşte acum în Vermont, unde continuă să scrie. El a vorbit Occidentului despre un lucru foarte important, şi anume, despre semnificația experimentului ateist în Rusia. El a abordat acest experiment nu în primul rând din punct de vedere politic, ci dintr-o perspectivă mai profundă şi chiar spirituală. Într-un anumit fel, el este un simbol al reînvierii ortodoxe din Rusia, pentru că a trecut prin mai mult de 60 de ani de suferință în mijlocul poporului său şi nu a fost înfrânt de ea. Are o foarte puternică credință creştină şi un mesaj către oameni care se întemeiază pe experiența sa. Monumentala sa carte Arhipeleagul Gulag ar trebui citită de oricine doreşte să înțeleagă ateismul aşa cum a fost practicat în Rusia şi efectele sale asupra sufletului uman.
Soljenițîn nu este înverşunat după experiențele sale din închisoare şi exil: a ieşit din ele învingător, pentru că a dobândit credința creştină. A înțeles că sistemul ateist nu este ceva specific rusesc, ci o categorie universală a sufletului uman. Odată ce ai ajuns la ideea că ateismul este adevărat şi că nu există Dumnezeu, atunci – aşa cum scria Dostoievski în romanele sale – totul este permis: devine posibil să experimentezi tot ce-ți iese în cale, orice nouă inspirație, orice nouă perspectivă de înțelegere a lucrurilor, orice nou tip de societate.
Importanța lui Soljenițîn constă în demonstrarea faptului că, odată ce ateismul devine filosofia dominantă şi apare ideea că religia trebuie exterminată (punct ce constituie miezul ideologiei comuniste), atunci trebuie să existe lagăre de concentrare. Omul are nevoie de religie şi dacă aceasta îi este interzisă, trebuie într-un fel sau altul eliminat şi el. Prin urmare, de vreme ce ateismul se bazează pe răul din natura umană, sistemul concentraționar de tip „Gulag” este expresia firească a experimentului ateist din Rusia.
Acest lucru este totuşi secundar. Eu aş prefera să vorbesc despre unul esențial care i s-a întâmplat lui Soljenițîn (în sens religios) când a intrat în închisoare, căci acolo i S-a revelat Dumnezeu. Experiența Gulagului are două fețe: poate scoate la iveală răul din natura umană, dar în acelaşi timp poate constitui punctul de plecare al unei renaşteri spirituale. Acesta este motivul pentru care renaşterea spirituală care are loc în Rusia este mult mai profundă decât diferitele „renaşteri spirituale” care se petrec în lumea liberă. Iată ce mărturiseşte Soljenițîn despre modul cum a ajuns la credință: „Din anii de puşcărie mi s-a dat să port în spinarea mea bătută, care aproape s-a frânt sub povară, această experiență esențială: cum devine ființa umană rea şi cum devine bună. În tinerețe, intoxicat de succese, mă simțeam infailibil şi de aceea eram crud”. (Fusese sergent în armată.) „Îmbătat de putere, am fost un ucigaş şi un tiran. În momentele mele cele mai cumplite, eram convins că fac binele şi pentru asta eram bine înarmat cu argumente sistematice. Şi abia când am ajuns să zac pe paiele mucezite ale închisorii am simțit în mine primele năzuințe ale binelui.”
Aici inima lui începe să devină blândă şi receptivă şi, în felul acesta, are loc un fel de revelație: „Treptat mi s-a dezvăluit că linia care separă binele de rău nu trece prin state, nici prin clase, nici prin partide politice, ci prin fiecare inimă omenească şi apoi prin toate inimile… Şi chiar şi în inimile copleşite de rău se păstrează un mic cap de pod al binelui. Şi chiar şi în cea mai bună dintre toate inimile rămâne … un colțişor de rău de care nu poți scăpa.” (Alexander Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago Two (Harper and Row, New York, 1975), pp. 615-616.)
Cât de profundă este această observație față de orice am spune noi în Occident pornind de la propria noastră experiență. Este mai profund, pentru că se bazează pe suferință, care este realitatea ființei umane şi începutul adevăratei vieți duhovniceşti. Hristos Însuşi a venit pentru o viață a suferinței şi a Crucii; iar experiența din Rusia îi face pe cei care o trăiesc să vadă mai profund acest lucru. De aceea renaşterea creştină din Rusia este atât de profundă.
Extras din: PĂRINTELE SERAFIM ROSE, „MAI APROAPE DE DUMNEZEU”, Editura Bunavestire, Galați 2003
