„Încălzește, Doamne, inimile celor care, învrăjbiți de diavol, au uitat să-și iubească aproapele și să ierte vrăjmașilor” (Sf. Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu).
Sfinții mucenici și mărturisitori din temnițele comuniste i-au iertat pe toți cei care le-au făcut rău: de la cei care au dat mărturie mincinoasă împotriva lor și până la judecătorii nedrepți care i-au osândit la ani grei de închisoare; de la torționarii cruzi care i-au chinuit și până la autoritățile care i-au lăsat aproape să moară de foame fie în celule, fie după eliberare…
Din dragoste față de aproapele își împărțeau cu acesta ultima bucată de pâine, propriile haine, puținele medicamente intrate ca prin miracol în temnițele unde erau închiși să putrezească de vii. Este vrednică de pomenire mărturia unui deținut de atunci rămas anonim care, întrebat fiind ce a învățat în închisoare, a răspuns cu lacrimi în ochi: „am învățat ca atunci când se împarte pâinea în celulă, să iau cea mai mică felie pentru mine”. Învățase cu alte cuvinte să se jertfească, să lase celorlalți, care poate aveau mai multă nevoie, fie și o fărâmă de pâine în plus… Așa au ajuns mulți la măsurile marilor Părinți – iubind pe toți, iertând pe toți, jerfindu-se pentru toți…
Ei nu au suferit chinuri înfricoșătoare pentru ca noi, astăzi, să ne facem rău singuri, ci au fost exemple vii ale iubirii milostive și iertării nesfârșite pe care harul dumnezeiesc le lucrează neîncetat.
Dacă nu îți poți iubi vrăjmașul, măcar nu îl urî.
Dacă nu îți poți sluji aproapele, măcar nu-i face rău.
Dar să nu crezi, fie și pentru o secundă, că urmezi calea lui Dumnezeu câtă vreme ai în inima ta ură fie și pentru un singur om, oricât de păcătos ar fi acesta.
Hristos nu a urât pe nimeni. Nici pe Caiafa. Nici pe Pilat. Nici pe Irod. Sfinții au urmat, așadar, calea Mântuitorului Iisus Hristos, Care a spus, răstignit fiind pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34)!
Altă cale de mântuire în afara iubirii jertfelnice și a iertării din inimă nu există.
