“Conform tradiției ortodoxe, monahismul este o cale de renunțare la lume, la patimi și la sine, pentru a se uni cu Dumnezeu. Votul monahului (făgăduința) include ascultarea, sărăcia și curăția. Ascultarea implică supunerea față de stareț și față de regulile mănăstirii, renunțarea la voia proprie. Sărăcia înseamnă a nu deține bunuri personale și a nu se atașa de cele materiale. Curăția se referă nu doar la abstinența sexuală, ci și la curățirea minții și a inimii de gânduri și patimi.
Postarea pe rețelele sociale, în special cu conținut personal sau care urmărește aprecieri și validare externă (like-uri, distribuiri), poate intra în conflict direct cu aceste voturi. Căutarea notorietății online contravine smereniei, care este virtutea centrală a monahismului. Un monah care caută validare publică riscă să cadă în slava deșartă (vanitatea), o patimă gravă în tradiția patristică.
“Monahii din vremurile din urmă vor fi ca mirenii, iar mirenii vor fi ca dracii”
În loc să se concentreze pe rugăciunea neîncetată și pe viața interioară, el își mută atenția spre o viață exterioară, mediatizată, transformând spațiul virtual într-un „eu” public, în locul unui „noi” al comunității monahale.
Monahul nu trebuie să slujească oamenilor. Cel care o face, din pogorământ, este departe de adevărata cale îngerească
Există un principiu fundamental în patristică, exprimat de mai mulți Părinți, care subliniază că monahul trebuie să slujească lui Dumnezeu și nu oamenilor, pentru a nu se abate de la esența vocației sale. Unul dintre cei mai cunoscuți este Sfântul Isaac Sirul, care vorbește despre acest aspect în scrierile sale.
Învățătura Sfântului Isaac Sirul
Sfântul Isaac Sirul distinge clar între viața monahală și viața de slujire a lumii. El consideră că monahul este chemat la o singură misiune: rugăciunea neîncetată și unirea cu Dumnezeu prin nevoință. Aceasta este “calea îngerească”.
În Omiliile sale, Sfântul Isaac subliniază că, deși slujirea aproapelui (mirenilor) este o virtute, ea poate deveni o distracție și o piedică în calea monahului.
“Monahul, deși prin viața sa îi poate mângâia pe mulți, se cuvine ca prin întreaga sa lucrare să-și slujească doar lui Dumnezeu. Dacă ajunge a sluji oamenilor, chiar și cu pogorământ, să știe că este departe de adevărata sa cale și de lucrarea îngerească, căci scopul lui este de a se smeri, nu de a se face cunoscut și de a sluji oamenilor.” (Parafrază după Sfântul Isaac Sirul)
Analiză: A sluji mirenilor, chiar și prin fapte bune, poate hrăni patimile subtile ale slavei deșarte și ale mândriei, mai ales dacă monahul caută laude și recunoaștere. Deși fapta în sine este bună, motivația se pervertește. De aceea, Părinții spun că monahul trebuie să se ascundă de lume, să se roage în taină, pentru a se asigura că singurul său scop este Dumnezeu, nu oamenii.
Legătura cu activitatea monahilor pe social media
Acest principiu se aplică perfect situației monahilor care folosesc rețelele sociale.
1. Slujește lui Dumnezeu vs. Slujește mirenilor:
Monahul este chemat să slujească prin rugăciune pentru întreaga lume, dar în ascuns. A sluji mirenilor pe social media înseamnă a ieși din această taină și a intra pe o scenă publică, unde monahul nu se mai concentrează pe Dumnezeu, ci pe publicul său. El începe să gândească în termeni de “ce vor oamenii să vadă?” sau “ce le place?”, în loc de “ce vrea Dumnezeu de la mine?”.
2. Calea îngerească vs. Calea lumească:
Monahismul este o cale a tăcerii, a smereniei și a ascunderii de lume. Rețelele sociale, prin însăși natura lor, sunt exact contrariul: o cale a zgomotului, a auto-promovării și a expunerii publice. Un monah activ pe social media alege, de fapt, calea lumească, creând un hibrid care pervertește ambele lumi.
3. Pogorământul care devine patimă:
Așa cum spune Sfântul Isaac, chiar și un “pogorământ” (o excepție sau o îngăduință) poate deveni o capcană. Un monah poate începe să posteze cu gânduri bune, dar dependența de validare și de notorietate poate transforma rapid intenția inițială într-o patimă. Astfel, “slujirea” devine o justificare pentru a alimenta narcisismul.
Așadar, un monah care își menține o prezență pe rețelele sociale, indiferent de intenția inițială, se îndepărtează de principiul fundamental al monahismului. El alege să slujească mirenilor, nu pe Dumnezeu, și, în acest proces, se depărtează de “adevărata sa cale” de a fi.
Perspectiva psihologică și a tulburărilor de personalitate
Din punct de vedere psihologic, un comportament online persistent, axat pe auto-promovare, ar putea fi analizat prin prisma tulburării de personalitate narcisică. O persoană cu această tulburare prezintă un model de grandoare, o nevoie profundă de admirație și o lipsă de empatie. Chiar dacă un monah nu ar avea o tulburare clinică, postarea excesivă și căutarea aprecierilor pot reflecta trăsături narcisice: o nevoie de a fi în centrul atenției, de a-și construi o imagine idealizată și de a primi validare pentru a-și susține stima de sine.
Motivele psihologice din spatele acestui comportament pot fi multiple: o nevoie nerezolvată de recunoaștere din copilărie, o încercare de a compensa un sentiment de insignifianță sau de a umple un gol interior care nu a fost completat prin viața spirituală. Vocația monahală este o cale de a lucra la vindecarea acestor răni, dar, în lipsa unui proces autentic de introspecție, ele pot fi pur și simplu mutate dintr-un context într-altul, de la o viață lumească la o viață monahală, dar cu aceleași mecanisme de apărare și validare.
Perspectiva filocalică și a luptei cu patimile
Filocalia este o colecție de texte ale Părinților Bisericii despre înduhovnicire (despre viața spirituală, lupta cu patimile și dobândirea virtuților). În acest context, viața monahului care postează pe rețelele sociale arată o ratare a vocației de a lucra la propria mântuire prin metodele tradiționale.
Principalele patimi care se manifestă în acest caz sunt slava deșartă și mândria.
● Slava deșartă (vanitatea) este plăcerea de a primi laude, aprecieri, de a fi recunoscut și admirat. Ea este considerată “patima de sub patimi”, deoarece se poate atașa de orice altă faptă bună. Chiar și o acțiune virtuoasă, făcută pentru a fi văzut de alții, devine o sursă de vanity. Prezența online a monahului, cu fotografiile și mesajele sale, este un teren fertil pentru această patimă.
● Mândria, considerată “rădăcina tuturor relelor”, este o supra-evaluare a propriei persoane, un sentiment de superioritate față de ceilalți și o autoadmirație ce ajunge până la a-l uita pe Dumnezeu. Un monah care devine o figură publică pe rețelele sociale riscă să cadă în această capcană, crezând că este un exemplu, o sursă de inspirație, în loc să se considere un simplu slujitor al lui Dumnezeu, responsabil de propriile greșeli.
Tămăduirea acestor patimi, conform Filocaliei, se face prin smerenie, prin rugăciune, prin tăcere, prin renunțarea la sine și la voia proprie, și prin ascultare. Toate aceste acțiuni sunt direct opuse față de o prezență online activă.
Din toate aceste perspective, prezența online a unui monah pe rețelele sociale, în special într-o manieră care caută validare și vizibilitate, reprezintă o ratare a vocației monahale. Nu este doar o simplă “modernizare” a vieții monahale, ci un conflict profund cu însăși esența acestei căi. Ea expune o lipsă de angajament față de principiile de bază ale monahismului, arată o vulnerabilitate psihologică nerezolvată și, din punct de vedere filocalic, o luptă pierdută cu patimile slavei deșarte și mândriei.
Vindecarea de adicția la rețelele sociale și de nevoia de validare sau de patima pentru lumea virtuală, în cazul unui monah, implică o reorientare profundă a vieții interioare și exterioare, bazată pe principiile monahismului. Iată cum se poate aborda această „terapie” din punct de vedere teologic, psihologic și filocalic.
Din perspectiva teologică și monahală
1. Reînnoirea votului de ascultare: monahul trebuie să redevină conștient de votul său de ascultare. Primul pas este să discute deschis cu starețul său despre lupta sa cu vanitatea și dependența de online. Decizia de a renunța la viața digitală trebuie să vină din ascultare, nu dintr-o voință proprie. Starețul poate impune o perioadă de „pocăință” (penitență), care să includă renunțarea totală la accesul online, înlocuind acest timp cu rugăciunea, munca fizică (ascultarea) și studiul spiritual.
2. Redescoperirea smereniei ca fundament
Smerenia nu înseamnă auto-denigrare, ci recunoașterea propriei nimicnicii în fața lui Dumnezeu. Monahul trebuie să-și amintească că nu faptele sale, nici măcar cele bune, ci doar mila lui Dumnezeu îl mântuiește. Așa-zisele „lucruri folositoare de suflet” pe care le postează nu trebuie să fie o sursă de laudă pentru el, ci o mărturie smerită a lucrării lui Dumnezeu în lume, iar această mărturie poate fi mult mai autentică în afara lumii virtuale.
3. Concentrarea pe viața de comunitate:
Monahul trebuie să-și mute atenția de la publicul virtual la comunitatea reală din care face parte. Adevărata sa „misiune” este în relația cu ceilalți frați din mănăstire și în slujirea lor. Participarea activă și conștientă la slujbe, la mesele comunitare și la muncile zilnice ajută la vindecarea egocentrismului, integrându-l într-un „noi” colectiv, în care eul se dizolvă.
Din perspectiva psihologică
1. Identificarea surselor patimii: Monahul trebuie să analizeze, sub îndrumarea unui duhovnic (sau, ideal, a unui terapeut creștin, dacă este cazul), care este rădăcina nevoii sale de validare. Este o nevoie de recunoaștere din copilărie? Un sentiment de neîmplinire sau un gol interior? Înțelegerea cauzei profunde este crucială pentru a o putea adresa direct.
2. Terapia prin rugăciune, devirtualizare și tăcere: Tăcerea (isihia) și rugăciunea neîncetată sunt instrumente psihologice puternice în tradiția monahală. Ele ajută la calmarea minții, la eliberarea de fluxul constant de stimuli externi și la dezvoltarea unei conștiințe de sine profunde, dar non-narcisice. Prin rugăciune, monahul își mută dependența de la aprobarea umană la comuniunea cu Dumnezeu, unica sursă de împlinire autentică.
3. Renunțarea la „Eu-l” Digital: Vindecarea presupune o „detoxifiere” digitală totală. Lepădarea de Sinele digital. În loc să înlocuiască vechiul comportament cu altul similar, monahul trebuie să-și ștergă conturile sau, cel puțin, să predea administrarea lor (dacă este cazul unui cont al mănăstirii) starețului sau altcuiva din comunitate. Aceasta este o renunțare concretă, o „mortificare” a eului digital, care este o expresie a orgoliului.
Din perspectiva filocalică
1. Lupta cu gândurile (logismoi): Părinții filocalici recomandă lupta cu gândurile de laudă și vanitate încă de la apariția lor. Monahul trebuie să fie vigilent și să „taie” orice gând care îl îndeamnă să posteze, să citească comentarii sau să se gândească la aprecieri. Arma împotriva acestor gânduri este rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa”.
2. Dobândirea smereniei prin fapte concrete:
Smerenia nu este doar o stare de spirit, ci o virtute care se dobândește prin fapte. Monahul trebuie să se angajeze în munci smerite, care nu sunt vizibile publicului larg (de exemplu, curățenie, spălat vase, îngrijirea bolnavilor), și să le facă cu bucurie. Aceste acțiuni ajută la uciderea mândriei și a slavei deșarte.
3. Recunoașterea „vindecării” prin roadele Duhului:
Vindecarea nu se măsoară în numărul de postări evitate, ci în roadele Duhului Sfânt. Odată cu renunțarea la adicție, monahul va simți mai multă pace, bucurie, smerenie și dragoste față de aproapele, semne ale unei vieți spirituale autentice. Această stare interioară de bine este mult superioară oricărei validări externe.
În concluzie, soluția nu este o „alternativă” online, ci o renunțare totală la viața virtuală, bazată pe un angajament reînnoit față de voturile monahale și o luptă interioară, concretă, împotriva patimilor narcisismului și a slavei deșarte.
Monahul internaut nu s-a lepădat de lume
Fenomenul unui monah care își menține o prezență activă pe internet, este o pervertire modernă a conceptului de “lepădare de lume”. Să analizăm această contradicție fundamentală.
Ce înseamnă “lepădarea de lume?”
“Lepădarea de lume” este actul central al vieții monahale. Termenul nu se referă doar la un loc fizic – un monah nu fuge pur și simplu de oraș pentru a trăi într-o mănăstire izolată. În sensul său profund, este o renunțare radicală la patimi, la gândurile egoiste și la modul de viață al lumii, care este dominat de căutarea faimei, a bogăției și a plăcerii.
Monahul se “dezbracă” de identitatea sa lumească, de bunurile materiale și, cel mai important, de voia sa proprie, pentru a se îmbrăca în Hristos. Aceasta implică:
● Moartea simbolică: Monahul primește un nume nou la tundere, simbolizând o nouă naștere.
● Sărăcia: Renunță la orice proprietate personală.
● Ascultarea: Se supune voinței starețului și a obștii, tăind voia proprie.
● Curăția: Se angajează la curățirea minții și a inimii de gândurile și dorințele pătimașe.
Pervertirea prin “nelăpădarea de Internet”
Într-o epocă a conectivității permanente, internetul și rețelele sociale devin o “lume” de sine stătătoare, adesea mai solicitantă și mai narcisică decât lumea fizică.
Un monah care rămâne ancorat în acest spațiu digital demonstrează o nelepădare fundamentală de lume, chiar dacă trăiește într-o mănăstire. El nu a renunțat la mecanismele de funcționare ale lumii moderne, care se bazează pe:
● Validarea externă: Numărul de like-uri, de distribuiri și de comentarii pozitive substituie căutarea smereniei cu căutarea faimei. O viață spirituală care necesită un public este, prin definiție, o contradicție a monahismului.
● Cultul personalității: Postarea de fotografii personale și de gânduri spirituale cu scopul de a atrage adepți sau admiratori subminează principiul ascunderii de lume. Părinții Bisericii ne învață că virtutea autentică nu caută lumina publică.
● Dependența: Nevoia constantă de a verifica notificări, de a “interacționa” cu o audiență și de a menține o imagine online devine o patimă, o nouă formă de slavă deșartă și, în esență, de idolatrie a propriului ego.
De ce este o pervertire?
1. Conflict cu smerenia: smerenia este fundamentul monahismului. Această virtute cere ca monahul să se considere cel din urmă și să nu caute laude. Viața pe rețelele sociale, prin însăși natura sa, cultivă egocentrismul și mândria.
2. Ratarea vocației: vocația monahală este o chemare la neîncetată rugăciune interioară și la îndreptarea minții. Timpul și energia consumate cu internetul sunt deturnate de la acest scop esențial. În loc să se lupte cu propriile patimi, monahul își investește efortul în crearea unei imagini publice.
3. Hibridul contradictoriu: O astfel de existență creează un “hibrid” spiritual profund problematic: un monah care, deși fizic este în mănăstire, mental și emoțional rămâne legat de structurile și valorile lumii. El este “în lume”, dar nu într-un sens misionar, ci într-unul de dependență.
Texte din Sfinții Părinți pe această temă:
1. Din Scara Sfântului Ioan Scărarul
Pasajele despre Slava Deșartă (Cuvântul 22): Slava deșartă este patima care se manifestă prin căutarea laudei și a recunoașterii umane. Ea este considerată una dintre cele mai subtile și periculoase, deoarece se “lipește” chiar și de faptele bune.
„Slava deșartă este oglinda fariseilor, care sunt orbiți de lumina ei.” (Parafrază după Cuvântul 22)
„Cel care primește laude de la oameni pentru lucrurile pe care le face, acela a primit plata sa aici.” (Parafrază, referință la Matei 6:1)
Analiză: Un monah care postează pe rețelele sociale, chiar și “lucruri folositoare de suflet”, o face în mod inerent pentru a primi o formă de laudă și recunoaștere (like-uri, aprecieri, comentarii).
În viziunea Sfântului Ioan, acesta și-a primit deja “răsplata” lumească și și-a pierdut răsplata cerească, pentru că fapta nu mai este făcută pentru Dumnezeu, ci pentru oameni. Întregul Cuvânt 22 este o condamnare a acestui mod de a fi.
2. Din Sfântul Isaac Sirul (Omilii Ascetice)
Pasajele despre Tăcere (Isihie) și Singurătate: Sfântul Isaac pune un accent enorm pe tăcere (isihia) și pe retragerea de lume ca precondiții esențiale pentru a-L găsi pe Dumnezeu.
„Iubește singurătatea și tăcerea, căci ele te vor conduce spre împărăția Cerurilor.” (Omilia 39)
„Cel care fuge de lume, dar nu și-a omorât dorința după laude și cele ale lumii, acela fuge fără folos.” (Parafrază)
„Fără tăcere și fără retragere de la tot ce tulbură mintea, nu poți cunoaște tainele lui Dumnezeu.” (Parafrază)
Analiză: Un monah care este prezent pe rețelele sociale este la polul opus al tăcerii și al singurătății. Mintea sa este constant solicitată de notificări, comentarii și nevoia de a
“interacționa”. Această conexiune permanentă este o tulburare radicală a isihiei și, prin urmare, o ratare a vocației monahale, care este una de tăcere și interiorizare.
3. Din alte texte Filocalice (de exemplu, Sfântul Nil Ascetul)
Pasajele despre curățirea minții de gânduri (Logismoi): Filocalia este plină de învățături despre lupta cu gândurile pătimașe. Părinții ne învață să “tăiem” gândurile încă de la apariția lor.
„Mintea care nu se păzește de gândurile de slavă deșartă și de mândrie nu va putea
niciodată să se înalțe la Dumnezeu.” (Parafrază, Sfântul Nil Ascetul)
Analiză: Internetul, prin conținutul său infinit și prin interacțiunile constante, este un mediu extrem de propice pentru apariția a mii de gânduri care tulbură mintea. De la gânduri de vanitate (“câte aprecieri am primit?”), la gânduri de mândrie (“eu sunt un model pentru alții”) și până la gânduri de judecată a altora, un monah expus la acest mediu își face lupta spirituală practic imposibilă.
Concluzie: Interdicția morală și spirituală
Deși nu există o “interdicție” literală a internetului în textele Părinților, învățătura lor condamnă esența comportamentului unui monah care este activ pe rețelele sociale.
● Slava deșartă și mândria (condamnate de Sfântul Ioan Scărarul) sunt patimile care motivează prezența online.
● Lipsa tăcerii și a solitudinii (condamnate de Sfântul Isaac Sirul) reprezintă o violare a temeliilor monahismului.
● Tulburarea minții de gânduri (condamnată de toți Părinții Filocalici) este o consecință inevitabilă a acestei dependențe.
În lumina acestor principii, un monah care își menține o prezență online, sub orice pretext, se situează în afara spiritului și a vocației monahale, într-un mod care este mai periculos decât o simplă încălcare a unei reguli, deoarece atinge însăși substanța luptei sale spirituale.
Adevărata luptă monahală
1. Sfântul Evagrie Ponticul (sec. IV)
Învățătura-cheie: Lupta cu cele opt gânduri principale (Logismoi) Sfântul Evagrie Ponticul este cel care a sistematizat lupta duhovnicească a monahilor, identificând cele opt gânduri principale care asaltează mintea. Două dintre ele sunt direct legate de fenomenul rețelelor sociale: slava deșartă și mândria.
● Slava deșartă (vanitatea) este gândul care-i șoptește monahului: “ești un om virtuos, un duhovnic bun, un model de urmat”. Evagrie explică cum acest gând se hrănește cu laude și aprecieri.
● Mândria este ultimul și cel mai periculos gând, care duce la o auto-iluzie a perfecțiunii și la ruperea de Dumnezeu.
Analiză: Un monah care postează pe rețelele sociale își expune mintea la un flux neîntrerupt de gânduri de laudă (“Foarte frumos, Părinte!”, “Ce binecuvântare că existăți!”). El se așează de bunăvoie într-un mediu perfect pentru a hrăni slava deșartă. Evagrie ar susține că un monah care face asta își sabotează propria viață duhovnicească, transformând virtuțile în prilej de mândrie.
2. Sfântul Grigorie de Nyssa (sec. IV)
Învățătura-cheie: Calea ascetică ca un exod din lume În lucrarea sa, Viața lui Moise, Sfântul Grigorie folosește pilda lui Moise ca o alegorie a vieții duhovnicești. Moise trebuie să-L întâlnească pe Dumnezeu în “întunericul” muntelui Sinai. Drumul până acolo implică părăsirea “Egiptului” (lumea patimilor), traversarea “mării” (Botezul) și a “pustiului” (lupta cu ispitele).
Analiză: “Egiptul” este simbolul unei lumi a zgomotului, a dependențelor și a sinelui exterior, exact ca lumea virtuală. A te “lepăda de lume” înseamnă a ieși din Egipt, a renunța la tot ceea ce te leagă de el. A rămâne conectat la rețelele de socializare este o formă de a refuza să părăsești Egiptul. Un monah care este pe internet nu se află în pustia ascezei, ci este încă prins în tumultul și iluziile vieții din Egipt, pervertind sensul profund al plecării sale.
3. Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec. VII)
Învățătura-cheie: Apatia (nepătimirea) ca scop al vieții ascetice Pentru Sfântul Maxim, scopul final al luptei duhovnicești este apatia (sau nepătimirea). Aceasta nu înseamnă să devii insensibil, ci să te eliberezi de patimi. Patimile sunt atașamentele greșite față de lucrurile create. Ele distorsionează sufletul și îl împiedică să-L iubească pe Dumnezeu cu adevărat.
Analiză: Un monah care este dependent de rețelele sociale are un atașament pătimaș față de o “creație” modernă: lumea virtuală. Dorința de a posta, de a primi aprecieri și de a menține o imagine online este un lanț al vanității care-l ține prizonier. Sfântul Maxim ar spune că el nu a ajuns încă la apatie, deoarece sufletul său este înrobit de patima atașamentului față de iluzia unei identități virtuale, care este la fel de înșelătoare ca și celelalte patimi ale lumii.
În concluzie, deși acești Sfinți Părinți nu au cunoscut tehnologia modernă, ei au disecat cu o precizie uimitoare patimile umane care stau la baza adicției de rețele sociale, oferind o interdicție implicită, dar absolută, a unui astfel de comportament pentru un monah autentic.
Principiile monahale care se opun prezenței on line
Continuând căutarea principiilor monahale care se opun prezenței online, iată încă trei Sfinți Părinți care, prin esența învățăturilor lor, condamnă un astfel de comportament.
1. Sfântul Antonie cel Mare (sec. IV)
Învățătura-cheie: Pustia (eremul) ca spațiu al luptei duhovnicești Considerat părintele monahismului, Sfântul Antonie a fugit din lume nu doar geografic, în pustiul egiptean, ci și spiritual, pentru a se confrunta direct cu patimile și cu demonii. Pentru el, pustia este locul unde monahul este singur cu Dumnezeu, departe de orice distracție și zgomot.
Analiză: Pustia nu este doar un loc, ci o stare de izolare și tăcere absolută. O lume digitală plină de notificări, mesaje și validare este la polul opus al pustiei. Un monah care este pe internet nu a părăsit lumea, ci a adus-o cu el în chilia sa. El a transformat spațiul de solitudine și luptă interioară într-un loc public de auto-expunere. Sfântul Antonie ar considera acest lucru o gravă trădare a principiului esențial al monahismului.
2. Sfântul Ioan Casian (sec. IV-V)
Învățătura-cheie: Practica duhovnicească (praxis) și discernământul (discreția) Sfântul Ioan Casian a preluat învățăturile Părinților Pustiei și le-a sistematizat. El a insistat pe practica virtuoasă ca bază a vieții duhovnicești și pe discernământ (capacitatea de a deosebi binele de rău) ca virtute supremă.
Analiză: Viața pe rețelele sociale este un teren de luptă haotic, unde nu se aplică nicio regulă a discernământului. Un monah care postează și se implică online riscă să devină vulnerabil la judecată, la mândrie și la dependență, distrugând fundamentul practicii sale duhovnicești. În plus, el își arogă rolul de dascăl, împărțind sfaturi spirituale, fără discernământ, unei mase anonime de oameni. Aceasta este o încălcare a principiului ascultării față de duhovnic și a smereniei, deoarece validarea vine de la mulțime, nu de la o relație personală și autentică.
3. Sfântul Simeon Noul Teolog (sec. X-XI)
Învățătura-cheie: Experiența personală a Luminii dumnezeiești Sfântul Simeon a pus un accent deosebit pe cunoașterea personală și directă a lui Dumnezeu, pe care a numit-o Lumina dumnezeiască. Această experiență este un eveniment interior, secret, care se dobândește prin purificarea inimii, prin rugăciunea neîncetată și prin tăcere.
Analiză: Experiența spirituală este o relație personală și intimă cu Dumnezeu. Un monah care își expune public viața spirituală, postând despre stări, gânduri sau evenimente personale, pervertește această relație. El transformă o taină a inimii într-un spectacol public. Astfel, el nu caută o comuniune ascunsă cu Dumnezeu, ci o faimă vizibilă. Pentru Sfântul Simeon, acest comportament este o piedică majoră în calea dobândirii Luminii dumnezeiești, deoarece monahul își mută atenția de la Dumnezeu la sine.
Desprinderea de lume parțială prin păstrarea conexiunilor virtuale
1. Sfântul Nil Sorsky (sec. XV)
Învățătura-cheie: Desprinderea de cele ale lumii și nevoința lăuntrică Sfântul Nil de la Sora a fost un monah rus care a preluat învățăturile isihaste și le-a adaptat, punând un accent deosebit pe nevoința lăuntrică și pe desprinderea totală de cele materiale, inclusiv de puterea sau faima lumească. El a stat la baza mișcării “ne-posesorilor”, care se opuneau deținerii de proprietăți de către mănăstiri, pledând pentru o sărăcie voluntară, ca expresie a încrederii în Dumnezeu.
Analiză: Din perspectiva Sfântului Nil, rețelele sociale ar reprezenta o nouă formă, imaterială, de “posesie”. Un monah care caută “urmăritori” sau “aprecieri” pe internet acumulează o formă de avere iluzorie: capital social și faimă digitală. Această formă de acumulare este la fel de periculoasă ca și bogăția materială, deoarece leagă sufletul de lumea exterioară și îl distrage de la singurul său scop: rugăciunea curată și unirea cu Dumnezeu.
2. Sfântul Serafim de Sarov (sec. XVIII-XIX)
Învățătura-cheie: Dobândirea Duhului Sfânt Sfântul Serafim a reafirmat că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt. Acest lucru nu se realizează prin fapte exterioare, ci prin curățirea inimii, rugăciunea neîncetată și liniștea sufletească. El a explicat că un suflet plin de Duhul Sfânt degajă o “pace interioară” profundă, care se revarsă și asupra celor din jur. Analiză: Activitatea pe rețelele sociale este direct opusă liniștii interioare. Ea presupune un flux constant de stimuli, de emoții și de validare care distrug orice urmă de pace. Un monah care este prezent online își expune inima la un mediu zgomotos și haotic, făcând practic imposibilă dobândirea Duhului Sfânt și a liniștii care Îl însoțește. El caută o “bucurie” exterioară, de moment, în locul bucuriei interioare, veșnice, a Duhului Sfânt.
3. Sfântul Paisie Aghioritul (sec. XX)
Învățătura-cheie: Vigilenta împotriva capcanelor modernității
Fiind un sfânt contemporan, Sfântul Paisie a trăit și a vorbit deschis despre pericolele lumii moderne. El a numit inima omului “un castel interior” care trebuie apărat de zgomotul și de tulburările lumii. El a avertizat în mod explicit despre televizor, mass-media și alte forme de divertisment ca fiind instrumente ale diavolului de a distrage omul de la rugăciune și de la el însuși.
Analiză: Pentru Sfântul Paisie, rețelele sociale ar fi o amenințare la fel de mare, dacă nu chiar mai mare, decât televizorul. Ele nu doar că distrag, ci transformă monahul în actor și în spectator simultan. Prin postare, el devine o figură publică, pierzându-și anonimitatea și smerenia, iar prin navigare, permite ca zgomotul și patimile lumii să pătrundă în “castelul” inimii sale. Sfântul Paisie ar fi clasificat fără ezitare un astfel de comportament drept o lipsă gravă de discernământ și o abandonare a luptei duhovnicești.
Legătura dintre acedie și pierderea timpului pe rețelele de socializare
Acedia (sau akedia) nu este o simplă lene, ci o patimă complexă, o maladie a sufletului caracterizată prin plictiseală, dezgust față de nevoința duhovnicească, deznădejde și o neliniște profundă. Părinții Filocalici au descris-o ca pe un “demon al amiezii”, care îl atacă pe monah în mijlocul zilei, când oboseala și monotonia devin apăsătoare. Rețelele de socializare, în esența lor, sunt răspunsul modern la această patimă. Ele oferă o fugă rapidă și aparent inofensivă de la lupta interioară, transformând timpul de rugăciune și reflecție în timp de distracție și evadare.
Iată cum Sfinții Părinți filocalici ar face legătura dintre această patimă și dependența de online:
1. Evagrie Ponticul (sec. IV)
Învățătura-cheie: Descrierea celor opt gânduri principale și a demonului acediei. Evagrie a fost primul care a descris în detaliu patima acediei. El spunea că această patimă îl face pe monah să simtă că timpul trece prea încet, că rugăciunea este grea și fără sens, și îl determină să-i părăsească pe cei din jur. Monahul începe să privească pe fereastră, să-și dorească să plece în altă parte și să caute distracții pentru a-și alina starea de plictiseală și de greutate sufletească. Legătura cu rețelele sociale: Rețelele de socializare sunt fereastra modernă prin care monahul se uită în lume. Ele oferă iluzia evadării într-un alt loc, unde viața pare mai interesantă. Derularea infinită (scrolling-ul) este manifestarea fizică a neliniștii și a căutării unei plăceri efemere, care nu face decât să adâncească golul interior creat de acedie.
2. Sfântul Ioan Casian (sec. IV-V)
Învățătura-cheie: Acedia ca “plictiseală și agitație a inimii”. Sfântul Ioan Casian a preluat și a adaptat învățăturile lui Evagrie, punând accentul pe faptul că acedia nu este doar o stare, ci un demon care îndeamnă la neliniște. El spunea că cel stăpânit de acedie caută mereu un motiv să iasă din chilie, își inventează sarcini banale și se folosește de “îndatoriri” aparent utile pentru a scăpa de lupta interioară.
Legătura cu rețelele sociale: O prezență pe rețelele sociale, sub pretextul că “postează lucruri folositoare de suflet”, este o expresie perfectă a acestei nevoi de a-și găsi “îndatoriri” pentru a evita rugăciunea. Așa-zisa misiune de a evangheliza online maschează de fapt o fugă de sine, de tăcerea și de nevoința personală.
3. Sfântul Ioan Scărarul (sec. VII)
Învățătura-cheie: Acedia ca o “moarte a sufletului”. În Cuvântul 14 al Scării, Sfântul Ioan vorbește despre acedie ca fiind “moartea minții și a sufletului”. El descrie o persoană care se simte lipsită de orice putere, care se plânge constant de situația sa și care este împinsă de un duh al neliniștii să-și părăsească starea.
Legătura cu rețelele sociale: Monahul care pierde timpul pe rețelele sociale este un suflet care a capitulat în fața acediei. În loc să se ridice și să lupte, alege o formă de “moarte” pasivă. El își lasă mintea să rătăcească fără țintă, acceptând să fie distras de orice, în loc să-și concentreze eforturile pe singurul lucru care ar putea-o vindeca: rugăciunea și lucrul cu sine.
4. Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV)
Învățătura-cheie: Isihia (liniștea) ca precondiție a unirii cu Dumnezeu. Pentru Sfântul Grigorie Palama, scopul nevoinței este isihia, o stare de pace și de liniște a minții, care permite unirea cu Dumnezeu și vederea luminii Sale necreate. Acedia este principalul dușman al isihiei, deoarece face mintea agitată, haotică și incapabilă de a se concentra pe rugăciune.
Legătura cu rețelele sociale: Rețelele de socializare sunt cel mai mare dușman al isihiei în lumea modernă. Zgomotul constant al notificărilor, al mesajelor și al informațiilor este un asalt neîncetat asupra liniștii sufletului. Un monah activ în mediul online a abandonat, conștient sau inconștient, calea isihiei pentru a îmbrățișa o cale a zgomotului, a spectacolului și a agitației.
5. Sfântul Paisie Aghioritul (sec. XX)
Învățătura-cheie: Pericolul tehnologiei și al lumii moderne. Sfântul Paisie, trăind în secolul XX, a văzut direct cum tehnologia a devenit o unealtă a diavolului pentru a tulbura omul. El avertiza că omul modern își pierde mintea și pacea sufletească din cauza bombardamentului constant de informații și de “distracții” pe care le oferă televiziunea și presa.
Legătura cu rețelele sociale:
Sfântul Paisie ar vedea în rețelele de socializare forma supremă a patimii acediei în timpurile noastre. Ele combină plictiseala cu o soluție instantanee, dar falsă. În loc să lupte cu patima, omul alege să se ascundă într-o lume virtuală, unde își poate crea un sine ideal și se poate distra la infinit, lăsând sufletul gol și fără apărare. Așa-zisa “utilitate spirituală” a postărilor este doar o justificare a unei patimi grave.
Tot pe această linie, monahii autentici, precum Sf. Siluan, nici măcar nu citeau ziarele, ce să mai vorbim de conturi pe FB si alte retele sociale.
Iată fragmentul: “Duhovnicul povestea ceva ce citise într-un ziar şi, întorcându-se către Stareţul Siluan, l-a întrebat:
– Părinte Siluan, ce spui?
– Mie, Batiuşka, nu-mi plac ziarele şi veştile din ziare, a răspuns el.
– De ce asta?
– Pentru că citirea ziarelor întunecă mintea şi împiedică rugăciunea curată.
– Curios, răspunde duhovnicul. După mine, dimpotrivă, ziarele ajută a te ruga. Noi trăim aci în pustie, nimic nu vedem, şi astfel sufletul uită de lume, se închide în sine, şi atunci rugăciunea slăbeşte… Eu când citesc ziarele văd cum trăieşte lumea şi cum suferă oamenii, şi de acolo mi se naşte dorinţa de a mă ruga. Atunci, fie că slujesc Liturghia, fie că mă rog în chilie, eu din suflet rog pe Dumnezeu pentru oameni şi pentru lume.
– Sufletul, când se roagă pentru lume, ştie mai bine, fără ziare, cum suferă întreg pământul, ştie şi care sunt nevoile oamenilor, şi îl doare pentru ei.
– Cum poate sufletul să ştie de la sine ce se întâmplă în lume?, a întrebat duhovnicul.
– Ziarele scriu nu despre oameni, ci despre întâmplări, şi nici aia adevărat; ele aduc tulburare minţii şi adevărul tot nu-l vei afla din ele; dar rugăciunea curăţă mintea şi ea vede mai bine totul.
– Nu mi-e limpede: ce vrei să zici?, a întrebat din nou duhovnicul.
Toţi aşteptau răspunsul Stareţului Siluan, dar el şedea tăcut, cu capul plecat, şi nu-şi îngăduia înaintea duhovnicului şi a monahilor mai în vârstă să lămurească în ce chip sufletul, departe de toate, rugându-se pentru lume poate cunoaşte în duh viaţa lumii şi nevoile şi suferinţele oamenilor.
Învrednicit fiind de o cunoaştere de care abia câte unul într-o generaţie se învredniceşte, în convorbiri el parcă se ruşina să treacă dincolo de o subţire aluzie, fapt pentru care marea sa înţelepciune şi cercare fără seamăn rămâneau adeseori ascunse de la cei cu care vorbea.
De obicei Stareţul, văzând că primele sale cuvinte nu erau primite, nu nădăjduia că prin <<lămuriri>> să dea a se înţelege ceea ce se înţelege cu precădere prin cercare, iar a şi-o vădi pe a sa nu cuteza, din pricina duhovniceştii sale întregi-cugetări. Astfel, de-a lungul vieţii sale el a rămas <<nevădit>>. Fără îndoială, aceasta nu era doar voia lui Dumnezeu pentru el, ci şi propria sa dorinţă, pe care Dumnezeu a primit-o şi i-a împlinit-o, ascunzându-l chiar şi de părinţii din Sfântul Munte. Cu toate acestea nu de tot, nu până la sfârşit a rămas necunoscut..”
Această istorisire despre Sfântul Siluan Athonitul este esențială pentru a înțelege pe deplin de ce monahismul autentic este fundamental incompatibil cu prezența pe rețelele de socializare. Dialogul dintre Sfântul Siluan și duhovnic nu este o simplă discuție despre ziare, ci o dezbatere profundă despre două moduri de a se raporta la lume și de a sluji oamenilor: calea rațiunii și calea Duhului.
Cele două căi: cunoașterea prin minte vs. cunoașterea prin Duh
Dialogul ilustrează perfect contradicția dintre abordarea duhovnicului și cea a Starețului Siluan.
1. Calea duhovnicului din povestire:
Adevărul prin rațiune
Duhovnicul reprezintă mentalitatea obișnuită, chiar și în mediul monahal. El crede că pentru a te ruga pentru lume, trebuie mai întâi să cunoști faptele și suferințele ei. Pentru el, ziarul este o sursă de informație care aprinde compasiunea. El vrea să vadă suferința pentru a se ruga, o abordare logică și rațională. În contextul modern, rețelele de socializare ar fi pentru el un instrument și mai puternic: un flux constant de imagini și povești care ar trebui să-i stimuleze rugăciunea.
2. Calea Starețului Siluan:
Adevărul prin Duh
Sfântul Siluan, dimpotrivă, respinge complet această logică. El afirmă că ziarele “întunecă mintea și împiedică rugăciunea curată”. Mintea curată, neîncărcată de zgomotul și de emoțiile lumii, este un vas gol, pregătit să primească cunoaștere directă de la Duhul Sfânt. El știe suferința lumii nu din știri, ci pentru că o simte direct în sufletul său, prin harul rugăciunii. Această cunoaștere este mai profundă și mai reală decât orice informație de pe pământ. El vede în Duh întâmplări, oameni, toate cele ce Duhul îi dă prin har, fără a duce trebuință de informații sau interacțiuni social media.
Legătura cu rețelele sociale
Acest dialog poate fi transpus perfect în contextul monahului de astăzi.
● Ziarul modern este social media. Așa cum ziarul tulbura mintea Sfântului Siluan, rețelele sociale sunt un asalt mult mai intens și mai personal asupra minții. Ele aduc nu doar vești, ci și opinii, certuri, judecăți, laudă, invidie și vanitate. Mintea monahului care accesează rețelele sociale este imediat “întunecată” și “tulburată”, făcând imposibilă “rugăciunea curată”.
● “Nevăzut” vs. celebritate. Sfântul Siluan a rămas un “nevăzut”, iar aceasta a fost o dorință a sa, împlinită de Dumnezeu. El a înțeles că o viață sfântă nu are nevoie de public. Un monah care își face cont pe Facebook sau pe Instagram alege exact opusul: devine un “văzut”, o persoană publică, o celebritate spirituală. Aceasta contrazice esența smereniei și a tainei, pervertind calea îngerească.
● Rugăciune adevărată vs. justificare (îndreptățire)
Pretextul duhovnicului – “citesc ziare ca să mă rog” – este similar cu pretextul monahului modern – “postez ca să ajut sufletele”. Ambele sunt justificate prin intenții bune, dar maschează o luptă interioară pierdută. Sfântul Siluan arată că adevărata rugăciune nu are nevoie de astfel de catalizatori. Un suflet curat și conectat la Dumnezeu simte și se roagă mai bine decât o minte agitată de informații.
Experiența Sfântului Siluan arată că prezența unui monah pe rețelele sociale nu este o simplă adaptare la modernitate, ci un eșec al luptei duhovnicești. Într-o lume a zgomotului, monahul este chemat să fie un stâlp al tăcerii. În loc să aducă “știri” lumii, el trebuie să fie o sursă a Adevărului divin, o cunoaștere care se dobândește în liniște, nu în fața unui ecran.
În concluzie, un monah care nu se leapădă de lumea virtuală nu și-a împlinit pe deplin votul monahal. El nu a murit simbolic față de lume, ci a transferat-o într-un spațiu digital, menținând vii patimile pe care ar fi trebuit să le biruiască.”
Text scris de Monahul Eftimios, de la Muntele Athos, sursă – Vasile Călin Drăgan.
