În inima tânărului preot sau teolog se dă o luptă nevăzută, o teroare lăuntrică ce mocnește sub veșmintele solemne sau sub hainele de zi cu zi. E un sentiment complex, un amestec de anxietate, sentiment al inadecvării, rușine și ipocrizie, toate alimentate de o contradicție profundă: aceea de a vorbi despre Dumnezeu și despre tainele sale din cărți, fără a le fi trăit pe deplin în suflet.
O povară grea: Cunoaștere vs. Experiență
Tânărul teolog își clădește cunoștințele pe temelii solide, dar teoretice. Orele petrecute în biblioteci, miile de pagini din scrierile Părinților Bisericii, din dogmatică, IB, și, mai ales, din Filocalie, îi oferă o vastă moștenire spirituală. El învață despre rugăciunea inimii, despre isihasm, despre luptele cu patimile, despre asceză și despre înduhovnicire. Aceste concepte sunt clare, luminoase, dar adesea rămân la nivelul intelectual.
Aici apare prăpastia. Oricât de mult ar citi, el nu este un nevoitor al deșertului, nu a stat în post și priveghere ani de zile, nu a plâns cu durere pentru păcatele sale și ale lumii. El, de cele mai multe ori, e un tânăr obișnuit, cu aceleași frici și slăbiciuni ca oricare altul, dar cu o responsabilitate enormă: aceea de a transmite Cuvântul. Când se așează în amvon sau în fața unui grup de oameni, cuvintele îi vin din cărți, din minte, dar simte cum acestea nu sunt impregnate cu “sarea” experienței personale.
Anxietatea performanței și sentimentul inadecvării
Această tensiune generează o anxietate a performanței. Se teme să nu fie demascat, să nu se vadă că, deși vorbește despre smerenie, încă e stăpânit de mândrie; că, deși predică despre iubirea de aproape, uneori e irascibil sau judecă în sinea lui. El simte că e un ecou, nu o sursă.
Un transmițător al cuvintelor altora, nu un purtător al Duhului.
Sentimentul de inadecvare devine o umbră constantă. El se compară cu Părinții Filocalici, cu sfinții, cu “elita elitelor” și vede un abis între viața lor și a sa. Se simte un “pitic spiritual” care încearcă să îmbrace hainele unui uriaș. Rușinea apare din această discrepanță. O rușine onestă, dureroasă, din care, dacă știe să se raporteze corect, se poate naște virtutea smereniei.
Ipocrizia, un dușman interior
Cea mai chinuitoare dintre toate e teama de ipocrizie. Nu e o ipocrizie conștientă, cinică, narcisistă, ci una involuntară, generată de discrepanța dintre ceea ce trebuie să fie (conform cărților desăvârșirii) și ceea ce este (conform vieții lui reale). El vrea să fie autentic, vrea să simtă ceea ce spune, dar adesea e nevoit să se bazeze pe un discurs învățat, exterior, lipsit de substanță. Acest conflict interior îl macină, îi subminează bucuria slujirii și îl poate împinge spre deznădejde.
Drumul spre vindecare: De la teorie la rugăciune
Orice tânăr ortodox, preot sau nu, trebuie să știe că orice carte sfântă, din orice Sfânt Părinte are un har care ne ridică la o măsura foarte înaltă duhovnicească, numită: măsură de lectură”. În timp ce citim, Duhul Sfânt ne înalță foarte sus. După ce închidem cartea, starea poate dura ore, zile, estompându-se. Să nu facem greșeala să credem că am ajuns la acea stare de permanență descrisă în carte. Ci să fim conștienți de fragilitatea ei, să ne devină stea călăuzitoare, iar nu înșelare că deja am ajuns acolo.
Să surprindem mai bine această nuanță esențială a lecturii duhovnicești. Această distincție clară între “măsura de lectură” și “măsura de viață” este crucială pentru orice tânăr ortodox, preot sau laic, care se apropie de textele sfinte.
Harul temporar al lecturii
Da, este absolut adevărat că orice carte a Sfinților Părinți este purtătoare de har. Când o deschizi, nu deschizi doar niște pagini tipărite, ci o fereastră către o realitate spirituală superioară. Cuvintele Sfinților sunt pline de puterea Duhului Sfânt, pentru că au fost scrise din experiența directă a comuniunii cu Dumnezeu.
În timpul lecturii, Duhul Sfânt te ridică, te atrage într-o stare de elevație duhovnicească. E ca și cum ai gusta dintr-un rod dintr-o altă lume. Simți o pace adâncă, o bucurie nefirească, o lumină a înțelegerii. Aceasta este “măsura de lectură” pe care o experimentăm și care, adesea, ne dă senzația că am ajuns la o altă treaptă duhovnicească.
Capcana iluziei duhovnicești
Pericolul major, și aici este punctul nevralgic, apare atunci când închidem cartea. Tentația este să credem că starea respectivă ne aparține, că am dobândit-o permanent prin simplul act al citirii. E o înșelare subtilă, o formă de mândrie spirituală, care ne face să credem că suntem deja “acolo”, la nivelul asceților și nevoitorilor descriși în carte.
Această iluzie poate fi deosebit de periculoasă. Ea generează:
● Deznădejde, atunci când ne confruntăm cu realitatea noastră firească, plină de patimi și slăbiciuni, și vedem că starea de elevație a dispărut.
● Lene spirituală, pentru că, simțindu-ne deja “avanțați”, am putea abandona lupta concretă cu păcatul și lucrul la virtute.
● O formă de ipocrizie inconștientă, în care vorbim din starea “dobândită” prin lectură, dar trăim la o măsură mult mai joasă.
Fragilitatea stării ca stea călăuzitoare
Esențial este, așadar, să fim conștienți de fragilitatea acestei stări. Acea “măsură de lectură” nu este un punct de sosire, ci o stea călăuzitoare. Este o prevestire, o promisiune, un gust al Împărăției care ne arată ce se poate dobândi prin asceză, rugăciune și efort constant. Această conștientizare ne ajută să rămânem smeriți și onest. Nu ne dă iluzia că am ajuns, ci ne arată unde trebuie să ne îndreptăm. Să folosim acea stare ca pe o motivație profundă, ca pe o amintire a ceea ce este posibil, nu ca pe o validare a unui statut spiritual pe care nu l-am câștigat încă.
Doar prin rugăciune stăruitoare, prin lucrul sincer cu patimile și prin nevoință continuă, putem spera ca acea “măsură de lectură” să devină, încetul cu încetul, “măsură de viață”, adică o stare permanentă, dobândită prin har și prin lucrarea noastră personală.
Onestitate cu sine însuși este primul pas spre vindecarea de teroarea interioară a inadecvării.
Soluția, pentru teolog, nu e să renunțe la cărți, ci să le transforme dintr-un scop într-un instrument. Sa caute viața duhovnicească adâncă. Filocalia nu este o enciclopedie a spiritualității, ci un manual practic. Iată câteva căi de ieșire din această capcană psihologică și spirituală:
- Smerenia, singura cale de a ieși din această stare. Recunoașterea sinceră a acestei neputințe nu e un semn de slăbiciune, ci o dovadă de curaj și de autenticitate. Să recunoască în fața lui Dumnezeu și a sa însuși: “Doamne, vorbesc despre Tine, dar încă nu Te-am cunoscut cu adevărat.” Această sinceritate dezamorsează bomba ipocriziei.
- Transformarea lecturii în rugăciune. Să nu mai citească Filocalia ca un teoretician, ci să ia cuvintele Părinților și să le rostească ca pe o rugăciune. “Doamne, ajută-mă să simt ceea ce scrie aici.” Să ceară Duhului Sfânt să-i dea experiența trăită a adevărurilor teoretice. Adevărata teologie nu e cea din cărți, ci cea din rugăciune.
- Acceptarea drumului. Niciun sfânt nu s-a născut sfânt. Drumul spiritual este o ascensiune lentă, cu căderi și ridicări. Să înțeleagă că nu trebuie să fie “elita elitelor” de la început, ci un ucenic smerit. Să vorbească din ceea ce simte, chiar dacă e puțin. Să vorbească despre luptă, despre îndoieli, despre căutare. Adevărata sa putere nu e în a fi perfect, ci în a fi sincer.
- Așezarea la picioarele unui părinte duhovnicesc. O călăuză duhovnicească sporită poate face minuni. El poate discerne lupta interioară a tânărului teolog și îl poate ajuta să-și transforme această angoasă în combustibil pentru rugăciune și pentru efortul personal.
Mijlocul luptei și răscrucea duhovnicească
Tinerii preoți și teologi se află la o răscruce. Pe de o parte, există entuziasmul și harul tinereții, un elan sincer, o energie debordantă și o credință naivă, dar puternică. Pe de altă parte, există un pericol constant, acela al fățărniciei, care se naște nu neapărat dintr-o intenție rea, ci dintr-o lipsă de experiență, din efortul de a mima o stare spirituală care nu a fost încă dobândită.
Entuziasmul și Harul tinereții: Un dar dumnezeiesc
Tinerețea este o perioadă de mare deschidere sufletească, iar Duhul Sfânt folosește această deschidere pentru a lucra cu putere. Tânărul teolog, cu o inimă plină de zel, poate să suplinească adesea lipsa de experiență prin intensitatea credinței sale. El nu este încă împovărat de rutina anilor, de deziluzii sau de o anumită “oboseală” spirituală. Acest elan se manifestă în:
● Vorbire sinceră: Chiar dacă discursul nu este profund, el este adesea plin de o căldură și o convingere care vin dintr-o inimă curată, nu din minte.
● Rugăciune ferventă: Nu este o rugăciune isihastă, ci una a inimii deschise, plină de nădejde și curaj, care atrage mila lui Dumnezeu.
● Slujire jertfelnică: Gata să facă eforturi mari, să se dedice cauzei lui Hristos, să alerge acolo unde alții ar fi obosiți.
Această stare de har funcționează ca un “avans”, ca o arvună de la Dumnezeu. E ca și cum ți s-ar oferi o sursă de energie pentru a porni la drum, o energie care te ajută să depășești obstacolele inevitabile de la început. Această tinerețe duhovnicească este un dar, un capital pe care trebuie să-l gestionezi cu grijă.
Fățărnicia: O capcană subtilă
Fățărnicia tânărului preot sau teolog nu este, de cele mai multe ori, un act conștient de a minți, ci o formă de autoapărare și de imitație. Conștient de responsabilitatea sa și de faptul că nu are încă experiența vieții spirituale, el încearcă să umple acest gol. El nu minte că e sfânt, ci încearcă să se comporte ca un om cu experiență, mimând o autoritate sau o profunzime care nu-i aparține încă.
Această fățărnicie involuntară se manifestă astfel:
● Limbaj de lemn: Folosirea unor expresii sau termeni care sună “duhovnicește”, dar care nu sunt trăiți. Așadar, vorbitorul nu este el însuși, ci o “mască” a ceea ce crede că trebuie să fie.
● Atitudine forțată: Un comportament exagerat de pios, o severitate sau o blândețe nenaturală, care se bazează pe percepția publicului, nu pe o stare lăuntrică autentică. Această mască este periculoasă pentru că, în loc să rezolve problema lipsei de experiență, o adâncește. Tânărul teolog se îndepărtează de sinceritate și de vulnerabilitate, aspecte esențiale pentru creșterea spirituală. El învață să joace un rol în loc să fie el însuși. Mai devreme sau mai târziu, această falie interioară se va resimți.
Calea de mijloc: De la entuziasm la smerenie
Drumul spre echilibru nu este de a renunța la entuziasm, ci de a-l așeza pe o temelie solidă: smerenia. Să înțelegi că entuziasmul este un dar de la Dumnezeu pentru a porni la drum, nu o dovadă a sfințeniei tale.
Iată cum se poate face această tranziție: - Onestitate: Să fii onest cu tine însuți și cu Dumnezeu. Să recunoști că, deși te bucuri de harul tinereții, ești încă la început.
- Transparență: Să lași deoparte măștile și să vorbești din ceea ce trăiești. A vorbi despre luptele, căderile și neajunsurile tale este o dovadă de smerenie și atrage mai multă încredere din partea celorlalți decât un discurs “perfect” și lipsit de viață.
- Încredere în Dumnezeu: Să înțelegi că nu tu ești cel care lucrează, ci harul lui Dumnezeu prin tine. Această conștientizare te eliberează de presiunea de a fi “perfect” și te ajută să te bazezi pe Adevărata Sursă a Puterii.
În loc să suplinească lipsa de experiență cu fățărnicie, tânărul teolog trebuie să o suplinească cu smerenie sinceră. Numai atunci entuziasmul tinereții se va transforma, odată cu trecerea anilor, într-o înțelepciune autentică și într-un har permanent.
O astfel de atitudine îl poate ajuta pe tânărul teolog să rămână ancorat în realitate, ferit de iluzii spirituale.
În concluzie, teroarea lăuntrică a tânărului preot sau teolog este o etapă necesară. Este un semnal de alarmă al conștiinței, care îi cere să nu devină un simplu intelectual al credinței, ci un om al rugăciunii. Cărțile sunt o hartă, dar drumul se face prin pași mici, cu multă răbdare și cu un singur gând: Dumnezeu nu-l va judeca pentru ceea ce nu știe, ci pentru ceea ce nu a vrut să trăiască.
Astfel, tânarul preot poate deveni un bătrân duhovnicesc, un bărbat matur, deși la vârstă este cel mai tânăr dintre toți.
Autor: Vasile Călin Drăgan, FB
