„Am rămas însărcinată. Nu pot să spun nimănui”. Mesajul a venit târziu, într-o seară, de la o tânără care, până atunci, nu părea să aibă nicio problemă. În spatele lui nu era doar vestea unei sarcini neașteptate, ci erau: frica de reacția părinților, presiunea din partea tatălui copilului și sentimentul că nu există nicio cale bună – și toate o dureau.
Astfel de situații nu sunt excepții. Sunt realități pe care multe femei le trăiesc în tăcere, adesea chiar în mijlocul oamenilor care le sunt apropiați. Paradoxal, în mijlocul tinerilor, prin definiție dornici de socializare, singurătatea este și mai mare. Cele mai multe avorturi sunt în grupele de vârstă 20-24 de ani și 25-29 de ani.
De unde acest paradox?
Când vorbești cu adolescenți și tineri despre avort, ceva pare de neînțeles. Generația Z (născuți între 1997 și 2012, deci care au acum între 14 și 29 de ani) este prima generație digitală. Toți au acces la imagini, explicații, clipuri documentare, inclusiv la cele care arată pas cu pas cum crește un copil înainte de naștere și la tipurile de avort. Află că inima copilului bate la 16 zile de la concepție, văd mâinile care se formează la cinci săptămâni.
Ei au văzut ceea ce bunicii lor nici nu visau – până acum câteva decenii nu existau nici măcar ecografe.
Dar, deși accesul este general și informația este aceeași pentru toți, răspunsurile lor la întrebarea „ce se întâmplă într-un avort?” sunt foarte diferite.
Unii spun: „este un copil, care își pierde viața”.
Alții spun că acolo nu e (încă) un copil.
Alții spun că nu știu.
O singură realitate, trei răspunsuri. Și toate ne interoghează pe noi, adulții, în ce măsură ne asumăm responsabilitatea față de semeni și, în mod special, față de generațiile tinere.
Ne privește ca responsabilitate pentru lume pentru că nu e vorba despre dezbateri teoretice, ci despre o mulțime inimaginabil de mare de situații concrete: în timp ce scriu acest text și în timp ce este citit, în lume sunt milioane de femei în criză de sarcină. De unde știm asta? Pentru că cele 200.000 de avorturi în fiecare zi din an înseamnă pentru tot atâtea femei sfârșitul, tragic, al unei perioade care a durat de la câteva zile până chiar la câteva luni de criză, zi de zi de frământări. Lor li se adaugă cele care, în acea zi, au luat decizia definitivă de a naște copilul – la fel, după câteva zile, câteva săptămâni sau chiar câteva luni de frământări. Unele nu s-au gândit să scrie. Altora le-a fost teamă. Altele au scris și nu au primit răspuns. Altele au scris și au primit răspuns – de sprijin sau de abandon.
În ceea ce privește responsabilitatea specială față de generațiile tinere, să începem prin a constata un lucru care este comun celor răspunsuri: ceea ce lipsește din ele. Cei mai mulți nu întreabă ce s-ar putea face altfel. Rar este pusă pe masă varianta sprijinului. Rar întreabă cineva: cine stă alături? Cine îi răspunde, de fapt, acelei fete care a scris mesajul și milioanelor de tinere aflate în criză de sarcină?
E adevărat că, la tinerețe, obișnuința de a purta de grijă altuia nu este deplin dezvoltată. Ea se dezvoltă, adesea, odată cu creșterea propriilor copii ori cu asumarea unor responsabilități socio-profesionale. Vine, mai ales, cu încercările vieții. Și cu vârsta.
Dar ceea ce este îngrijorător nu este absența maturității ideii de a purta de grijă – ci absența ei în sine, în condiții de accesul la informație este mai mare decât în toată istoria omenirii.
Mulți tineri extrem de informați despre dezvoltarea intra-uterină a copilului și despre avort, indiferent de care dintre cele trei opinii o au, nu par să realizeze că ei ar putea, în mod concret, să fie alături de o femeie în criză și de copilul ei din pântece. Că sprijinul concret – nu opinia teoretică – poate duce pe un drum bun femeia și copilul ei.
Dar această lipsă nu este a lor.
Este o problemă a adulților, care prea puțin îi educă să coopereze pentru binele altuia.
Un copil a formulat această tensiune într-un mod simplu și direct: „La școală ni se spune să facem totul singuri. În societate e nevoie să cooperăm unii cu alții.”
Iată capcana în care adulții, doritori de binele copiilor lor, au căzut: performanța a fost asociată cu individualism. Iar individualismul este un drum sigur spre neîmplinire.
În această capcană cresc generațiile informate de astăzi și le este greu să vadă dincolo de ea. Poți trece prin ani de școală, prin familie, prin comunitate, fără să înveți vreodată că solidaritatea este o necesitate concretă, de zi cu zi.
În acest context, femeia care se simte singură cu o sarcină neașteptată nu face decât să trăiască, la modul cel mai acut, consecința lipsei de solidaritate reală – exact ca tânăra care nu știe cui să spună prin ce trece.
De aceea, o femeie în criză de sarcină nu caută, în primul rând, o instituție – deși instituțiile au mai multe resurse și au know how specializat. Caută pe cineva care să nu o lase singură. Un om, o familie, o comunitate care să spună: „Eu sunt aici. Vom trece prin asta împreună”.
Avortul, în multe cazuri, nu este o alegere făcută din libertate – ci ieșirea falsă dintr-o singurătate pe care nimeni nu dorit suficient să o rezolve. 200.000 de femei care nu au găsit pe nimeni căruia să îi pese de ele și de copiii lor, care să le sprijine un drum al vieții, abandonează zilnic lupta pentru acești copii.
În acest sens, putem înțelege mai bine că avortul este, la nivel profund, o criză a iubirii. Nu a iubirii din cărți, filme și vise, ci a celei concrete: care spune „nu ești singură” și își asumă responsabilitatea pentru femeie și copil.
Avortul ne arată că iubirea lipsește în prea multe locuri – și că, fără ea, lumea devine neîncăpătoare pentru copiii nenăscuți.
De aceea, o întrebare stă în fața părinților: sunt ei alături?
Răspunsul se va vedea în ceea ce vor face generațiile Z și Alfa: vor învăța să sprijine, nu doar să cunoască.
Să ceară onest sprijin, nu doar să arate că le este bine.
Să ofere sprijin, astfel încât, atunci când cineva scrie „nu pot să spun nimănui”, să existe, totuși, cineva care să răspundă: „sunt alături de tine și de copilul tău”.
Alexandra Nadane, Președintele Asociației România pentru viață
Foto: Raluca Ene, Basilica
