Ziua de ieri s-a încheiat cu o doamnă care m-a văzut, a oftat și a zis:
„Ascult de mulți ani emisiunile în care vorbiți și ce bine că ajutați femeile acum. Dar ce bine era dacă ați fi existat în anii comunismului, când femeile nu aveau nicio soluție, niciun sprijin. Toată lumea le lăsa singure și cum să te descurci fără nimic? Câte drame s-au întâmplat, câte femei erau dezorientate și nu aveau pe nimeni să le spună că se poate și altfel… De asta faceți foarte bine că spuneți să nu fie condamnate femeile pentru avorturile pe care le-au făcut, ci să fie ajutate să depășească această durere.
În comunism, nu știu dacă ați fi putut face ceva, probabil v-ar fi trimis la închisoare, că regimul ar fi considerat că vă opuneți orânduirii…, dar măcar în anii ‘90, când se făceau milioane de avorturi. Măcar atunci să fi existat centre, psihologi, asistenți sociali, să le puteți oferi o ușă deschisă… Am întâlnit atâtea femei care regretă… poate dacă exista sprijin pentru păstrarea copilului nu erau acum atâtea femei cu inimile frânte.”
Mă doare sufletul de fiecare dată când aud femei exprimând aceste regrete, chiar dacă m-am născut în ‘93 și nu aveam cum să fac ceva mai devreme.
Avortul nu e o simplă decizie individuală și nu ține de o singură generație. Se transmite, se ascunde, crește în tăcere. Lasă în urmă o împietrire, care schimbă felul în care oamenii se întâlnesc, se apropie și se sprijină. Uneori fără să-și dea seama.
Cred că dragostea și rugăciunea pentru toți cei implicați în avort pot fi un pas spre depășirea acestei suferințe. Apoi, dacă vrem să se schimbe ceva, nu e suficient să spunem ce e greșit. E nevoie să existe alternative vii: oameni, centre, comunități care rămân lângă femei atunci când le e cel mai greu. Acolo începe, de fapt, schimbarea.
PS Încerc continuu să înțeleg profunzimile mentalității din timpul comunismului, legată de ideologia comunistă. Deși m-am născut după căderea comunismului, am realizat încă din facultate că elemente de atunci au străbătut generațiile, fără să mai poarte numele de comunism, dar influențând în continuare oamenii.
Un moment important, care m-a ajutat să înțeleg legătura profundă dintre comunism și avort, a fost când am întâlnit o doctoriță ginecolog care a fugit din țară înainte de 1989, în Occident, pentru că statul o obliga să facă avorturile care se încadrau în Decretul de după 1966 – dacă femeia avea 4 copii.
Atunci mi-am dat seama că regimul comunist nu punea preț pe viața copilului, ci pe mărirea populației. Și că cele peste 7 milioane de avorturi înregistrate în perioada 1966–1989 erau avorturi legale, adică încadrate în prevederile Decretului. Și că, după 1989, aproape nimeni nu și-a pus problema să estimeze câte avorturi ilegale s-au făcut. Singurul număr vehiculat – fără o sursă științifică clară – fiind că 10.000 de femei au murit în urma acestor avorturi ilegale.
Mă gândesc cum comunismul a determinat ascunderea multor adevăruri atunci și cum acest reflex al ascunderii a traversat deceniile până azi. Și cum mulți oameni cred, fără să-și dea seama, narative ale căror rădăcini sunt acolo – atât de adânci încât nici nu se mai văd.
Nu statistica adevărată este adevărul final, ci dragostea pentru toți cei care și-au pierdut viața și pentru cei care au determinat pierderea a milioane de vieți.
Notă sait: Titlu.
