Zilele trecute am fost la o înmormântare… Preotul era plecat într-o călătorie care nu suferea amânare și eu am oficiat slujba.
Însă aici am avut o surpriza…
În sicriu undeva în dreapta exista o urnă cu rămășițele pământești a unei alte persoane care a fost incinerată undeva în străinătate… Familia era în mare dificultate deoarece erau de fapt două înmormântari și nu știau cum se procedează într-un astfel de caz ce-i drept foarte, foarte rar pe la noi…
Nu mai spun despre avalansa de întrebări la care am fost supus…
Persoana incinerată se mai mântuiește ? Dar de înviat mai poate învia ?
Este foarte clar că pentru mântuire, deci pentru starea în veșnicie, nu contează modul în care ai fost înhumat sau incinerat, ci modul în care te-a aflat clipa morții.
Dacă ai trăit frumos, ți-ai dobândit mântuirea.
Pe de altă parte, în legătură cu învierea trupurilor, răspunsul cel mai frumos aparține patriarhului Athenagora, care, în secolul trecut, fiind întrebat cum vor învia, la sfârșitul lumii, trupurile care s-au descompus poate cu mii sau milioane de ani în urmă, a răspuns cu multă înțelepciune: dacă Dumnezeu le-a făcut pe toate din neființă, va putea să – și adune niște elemente împrăștiate în pământ, cu voia Sa atotînțeleaptă.
Dacă Biserica Ortodoxă recomandă înhumarea o face în mod deosebit dintr-un respect și o prețuire specială față de ființa umană, un respect pe care i-l acordă nu doar în timpul vieții, ci și după moarte, nu numai atunci când este sănătoasă, ci și în stare de suferință, ba chiar și trupului neînsuflețit.
Omul, potrivit credinței ortodoxe, a fost creat după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, într-un mod absolut special și spre o vocație deosebită: desăvârșirea. Pentru aceasta, el este făptura cea mai de preț din lume, regele acesteia, și i se cuvine o cinste aparte.
Sfinții Părinți, vorbind despre respectul față de persoanele suferinde, muribunde, ne recomandă să arătăm la „mutarea“ lor, la „trecerea“ lor din lumea aceasta, în lumea celaaltă, prin experința biologică a morții, multă bunătate și delicatețe.
Momentul însuși al morții este o taină pentru ființa umană.
Este o taină pentru că nu am mai trecut niciodată prin această experiență, este o taină pentru că nu știm cum ne află, dar mai ales este o taină pentru că nu știm ce ne așteaptă după ea. Sufletul, în pragul ei, oricâte fapte bune ar fi săvârșit, simte neliniște și teamă.
De aceea, credința noastră ne recomandă să participăm cu multă compasiune la suferința celor aflați în fază terminală, ușurându-le această trecere nu doar prin medicație paleativă, ci și prin cuvinte de mângâiere, care să îi întărească în fața morții.
De fapt asta este și misiunea preotului de caritate prin spitale…
Desigur nu numai asta…
Biserica Ortodoxă arată o mare prețuire față de fiecare ființă umană, care are un caracter unic, și nu numai atât timp cât se află în viață, ci și după moarte.
Un teolog grec considera că așezarea persoanei decedate, la slujba de înmormântare, în mijlocul Bisericii , nu în pridvor sau afară, arată această prețuire și bunătate a ei. Ea nu face apel la motive sanitare sau igienice, ci primește în sânul ei pe cel ce i-a fost fiu sau fiică duhovncească, întărind și mângâind familia, rugându-se și mijlocind pentru așezarea în „ceata drepților“ a persoanei „mutate“ de la noi.
Nu numai Biserica, ci și noi arătăm această prețuire, considera teologul grec, prin prezența sau participarea noastră la slujba înmormântării.
De multe ori și când această persoană a fost una vrednică, la slujba prohodirii sale, slujbă de rămas bun de la ea, participă mai multe persoane decât s-au adunat în timpul vieții acesteia, la vreun alt eveniment mai mult sau mai puțin fericit.
Însă acest respect se prelungește și după moartea unei persoane dragi prin slujbele care sunt rânduite de Biserică . Trupurile ne însuflețite , nu sunt aruncate în gropi comune, ca fiind lipsite de identitate, decât de mari criminali de război.
Orice legislație, chiar și profană, laică, cataloghează lipsa de respect față de acestea ca fiind profanare și o sancționează grav.
Totuși….
În perioada comunistă, multe figuri proeminente ale regimului, inclusiv Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica și Teohari Georgescu, Iosif Rangheț, Lothar Rădăceanu, Ana Pauker, Nicolae Goldberger, Ladislau Vass, Mihail Macavei etc. au fost incinerate, iar cenușa lor a fost plasată în Monumentul Eroilor pentru Libertatea Poporului și a Patriei, pentru Socialism din București, Parcul Carol, de unde au fost scoase după Revoluția din 1989. Internaționala a fost piesa muzicală obișnuită care se interpreta pentru ei la incinerare, deși pentru Ana Pauker și familia ei a fost preferată Simfonia a III-a a lui Beethoven
În creştinism, însă, trupul este cinstit deopotrivă cu sufletul tocmai pentru că împreună alcătuiesc persoana umană. Ele pot fi separate, dar numai pentru o vreme, de aceea şi credem în învierea morţilor cu trupul…
Sfântul Apostol Pavel învaţă, prin analogie cu grăuntele care se pune în pământ spre a rodi, că „se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Corinteni, 42-44).
Aşa cum agricultorul poartă de grijă de seminţele puse în pământ, şi noi purtăm grijă de trupurile celor adormiţi, puse în cimitire (cuvânt care vine din grecescul koimetirion și înseamnă ,, dormitor ’’).
Şi aşa cum nu dăm foc celor dragi nouă când ei se duc la culcare (chiar şi dacă ne-ar cere aceasta!), tot aşa nu incinerăm pe cei „adormiţi” (sau, mai exact, trupurile lor neînsufleţite), chiar şi dacă şi-ar exprima o astfel de dorinţă înainte de a muri, mai ales că nu mai avem cum să aflăm dacă nu cumva s-au răzgândit, după momentul morţii, când au pășit în veșnicie.
