„V-am povestit ieri despre cele trei cazuri de lgbtq pe care le-am avut la spovedanie în anii mei de preoție. Despre două dintre ele v-am vorbit ieri, pe al treilea l-am lăsat pentru azi. Așadar vă spuneam că a venit la spovedanie un bărbat care nu era gay, dar care făcuse de câteva ori fapte de gay. În afara fricii de osândă din partea lui Dumnezeu, bărbatul acesta mai avea ceva în suflet care m-a impresionat suficient de mult ca să îmi amintesc și azi: avea o scârbă de el însuși! Îmi tot repeta: “Părinte, de când am făcut acele lucruri nu mă mai suport pe mine însumi. Mă privesc în oglindă cu ură. Îmi este scârbă de mine însumi. Este o scârbă continuă, nu se vindecă absolut cu nimic. Orice aș face, amintirile acelea mă posedă, mă invadează, mă cotropesc!” Degeaba i-am spus omului că “Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”. Degeaba i-am argumentat eu că de vreme ce era acolo, în stare de pocăință sub epitrahil, va beneficia și el de iertarea Mântuitorului nostru la fel ca personajele Sfintei Evanghelii. Omul era pur și simplu traumatizat de amintiri.
Dragii mei, orice păcat va fi iertat de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De altfel El este “Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”. El tocmai de aceasta a venit în lume, “nu ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El”. Mântuitorul nostru vine ca soluție la problemele noastre, nu ca Judecător, ci ca Doctor desăvârșit al trupurilor și al sufletelor noastre. Deci nu există îndoiala aceasta dacă El va ierta sau nu un păcat. Altceva există: există rana diferită pe care fiecare păcat o produce în sufletul nostru! Păcatele mici lasă în noi răni mici și ușor de vindecat. Păcatele mari însă sunt ucigătoare de suflet, lasă în noi răni adânci, adevărate traume. Frica noastră de păcat nu trebuie să însemne doar frica de pedeapsa dumnezeiască cea veșnică, ci mai degrabă trebuie să fie o frică de distrugerea pe care acest păcat o va produce în intimitatea ființei noastre. La un moment dat nu mai este suficientă voința noastră ca să ne dezicem de păcatele săvârșite. La un moment dat aceste păcate ne răvășesc atât de mult, încât numai Dumnezeu ne poate elibera de ele și numai El poate vindeca rănile pe care acestea ni le-au lăsat în suflet.
Din acest motiv plângea regele David la Dumnezeu în psalmul 50, mărturisindu-I cu durere în suflet: “Căci fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu ÎNAINTEA MEA ESTE PURUREA”.. De aceea Îi cerea el cu inimă zdrobită lui Dumnezeu să-l izbăvească de trauma păcatelor săvârșite: “Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește”. Pentru că noi avem liber arbitru și dreptul de a păcătui, dar nu avem și puterea de a ne izbăvi de păcat. Noi cădem, dar numai Dumnezeu ne poate ridica. Și există păcate care au puterea de a preface viața omului în iad.. Homosexualitatea, avortul, crima, trădarea, lepădarea de credință și altele ca acestea sunt ucigătoare de suflet.
Bărbatul acela, dragii mei, a ieșit de la spovedanie cu pace în suflet. Știa că fusese iertat de Dumnezeu, dar își asumase cu multă umilință realitatea că va purta toată viața în suflet amintirea necurățiilor săvârșite cândva.. Știa că în momentele cele mai frumoase ale vieții sale viitoare va revedea niște scene scabroase al căror protagonist fusese el însuși, de bună voie și nesilit de nimeni.. Știa că rana se va vindeca, dar o cicatrice urâtă de tot îi va rămâne în suflet toată viața..
De aceea vă îndemn prietenește: fugiți de păcatele de moarte! Nu este așa cum ne șoptește șarpele cel gânditor, “o dată și gata, nu-i mare lucru.” Nu este așa, dragii mei. Păcatul de moarte este o sinucidere duhovnicească, este actul de distrugere a ceea ce Dumnezeu a creat frumos și “bun foarte”.
Să ne ajute pe toți Bunul nostru Dumnezeu să trăim în curăție sufletească și în sfințenie, amin.” – Pr. Sorin Croitoru.
