„Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.”
(2 Tesaloniceni 2, 15)
Una dintre afirmațiile fundamentale ale protestantismului și, mai ales, ale mediului neoprotestant este principiul Sola Scriptura – ideea că Sfânta Scriptură este singura autoritate suficientă și necesară pentru credința creștină. Afirmația pare, la prima vedere, incontestabilă: dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, de ce am mai avea nevoie de Tradiție? Însă, înainte de a accepta această idee, trebuie să punem o întrebare simplă și decisivă: spune Biblia undeva că ea este singura autoritate a credinței și că orice învățătură transmisă în afara textului scris trebuie respinsă?
Răspunsul este nu. Mai mult, atunci când lăsăm Sfânta Scriptură să vorbească, descoperim exact contrariul unei concepții în care creștinismul se reduce la „Biblie și interpretarea mea personală”.
Sfântul Apostol Pavel le poruncește creștinilor din Tesalonic: „ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt (predanie/învățătură/tradiție), fie prin epistola noastră” (2 Tesaloniceni 2, 15). Versetul este extraordinar de limpede. Apostolii au transmis credința în două moduri: prin cuvânt, adică prin predicare și învățătură orală, și prin epistolă, adică prin scriere. Sfântul Pavel nu spune: „Păstrați numai ceea ce v-am scris”. Nu spune că ceea ce a fost transmis oral își pierde autoritatea. Dimpotrivă, îi îndeamnă pe creștini să păstreze ambele forme ale Predaniei apostolice.
Același lucru îl vedem și în prima Epistolă către Corinteni: „Vă laud pe voi, fraţilor, că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile precum vi le-am dat” (1 Corinteni 11, 2). Apostolul nu le cere creștinilor să-și construiască singuri credința prin interpretarea individuală a Sfintei Scripturi, ci să păstreze ceea ce au primit de la el. Credința creștină este, prin însăși natura ei, o credință primită și transmisă.
Această realitate devine și mai evidentă atunci când privim începuturile Bisericii. Creștinismul nu a început prin apariția unui volum numit „Noul Testament”. Apostolii au predicat Evanghelia, au botezat, au săvârșit Sfânta Euharistie, au învățat comunitățile și au transmis credința înainte ca toate cărțile Noului Testament să fie scrise și înainte ca acestea să fie reunite într-un singur canon. Sfântul Apostol Pavel însuși folosește limbajul transmiterii atunci când spune: „Căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am dat şi vouă” (1 Corinteni 11, 23). Observăm aici însăși logica Predaniei: a primi și a da mai departe.
De aceea, atunci când Ortodoxia vorbește despre Sfânta Tradiție, nu vorbește despre orice obicei omenesc și nici despre tradiții inventate de oameni. Sfânta Tradiție nu trebuie confundată cu ceea ce Mântuitorul Hristos condamnă în Evanghelie drept „datina oamenilor”. În Marcu 7, Hristos îi mustră pe farisei, spunându-le următoarele: „aţi lăsat porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina oamenilor” (Marcu 7, 8). Problema nu era faptul că exista o tradiție, ci faptul că o tradiție omenească ajunsese să înlocuiască porunca lui Dumnezeu. Tocmai de aceea trebuie să facem diferența între tradiția omenească, ce poate fi greșită și schimbătoare, și Sfânta Tradiție apostolică, care păstrează credința primită de la Hristos și transmisă prin Apostoli.
Unii vor invoca imediat cuvintele Sfântului Apostol Pavel din 2 Timotei 3, 16: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate.” Și au dreptate: Biserica Ortodoxă mărturisește cu toată puterea că Sfânta Scriptură este insuflată de Dumnezeu și este fundamentală pentru viața creștină. Dar trebuie să observăm cu atenție ce spune textul și, la fel de important, ce nu spune. El spune că Scriptura este insuflată de Dumnezeu și folositoare pentru învățătură, mustrare și îndreptare. Nu spune „numai Scriptura”. Nu spune că orice formă de transmitere orală a învățăturii apostolice trebuie respinsă. Iar faptul că Biblia este insuflată de Dumnezeu nu desființează porunca apostolică de a păstra și predaniile transmise „prin cuvânt”.
Mai mult, Sfânta Scriptură însăși ne avertizează că poate fi răstălmăcită. Sfântul Apostol Petru spune despre unele dintre scrierile Sfântului Pavel că sunt „cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (2 Petru 3, 16). Prin urmare, problema nu este doar să avem textul Scripturii, ci și să-l înțelegem corect. Iar aici apare rolul Bisericii. Sfântul Apostol Pavel o numește pe aceasta „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (1 Timotei 3, 15). Biserica nu este, așadar, o simplă adunare de oameni care citesc Biblia și își formează fiecare propria doctrină. Ea este comunitatea apostolică în care adevărul este păstrat și transmis.
De altfel, dacă fiecare om ar fi propriul său ultim interpret al Scripturii, am ajunge inevitabil la o întrebare dificilă: care dintre miile de interpretări contradictorii este cea apostolică? Dacă două comunități citesc același verset și ajung la concluzii doctrinare opuse, simpla existență a textului nu rezolvă disputa. Creștinismul apostolic nu a fost construit pe principiul „fiecare interpretează după cum consideră”, ci pe continuitatea credinței primite de la Apostoli.
Sfântul Pavel îi spune lui Timotei: „Cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii” (2 Timotei 2, 2). Avem aici o adevărată succesiune a transmiterii: Pavel îi transmite lui Timotei, Timotei transmite unor oameni credincioși, iar aceștia îi învață pe alții. Nu este individualism religios, ci continuitate apostolică.
Prin urmare, întrebarea corectă nu este „Biblie sau Tradiție?”. Aceasta este o falsă opoziție. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție nu sunt două religii și nici două izvoare contradictorii ale credinței. Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu consemnat în scris, iar Sfânta Tradiție este transmiterea vie a credinței apostolice în Biserică. Sfânta Scriptură nu trebuie desprinsă de Biserica în care a fost transmisă, păstrată, citită și apărată, după cum nici Tradiția nu poate fi autentică dacă se îndepărtează de mărturia Scripturii.
De aceea, afirmația „nu am nevoie decât de Biblie” trebuie cercetată chiar prin Biblie. Iar Biblia ne spune să ținem „predaniile” primite de la Apostoli, fie „prin cuvânt”, fie „prin epistola” lor. Ne spune că Biserica este „stâlp şi temelie a adevărului”. Ne spune că învățătura apostolică trebuie transmisă mai departe. Și ne avertizează că Scriptura poate fi răstălmăcită.
Așadar, creștinul ortodox nu trebuie să aleagă între Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. El trebuie să rămână în credința apostolică a Bisericii, în care Scriptura și Predania se mărturisesc reciproc.
Pentru că întrebarea decisivă nu este: „Ce pot eu să scot din Biblie?”, ci: „Ce a primit Biserica de la Hristos și de la Sfinții Apostoli și ce credință a păstrat ea neîntrerupt?”
Iar răspunsul Sfântului Apostol Pavel rămâne valabil și astăzi: „Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (2 Tesaloniceni 2, 15)
Aceasta este credința Bisericii: nu Biblia împotriva Tradiției, ci Sfânta Scriptură în Sfânta Tradiție a Bisericii lui Hristos.