Unii prieteni m-au întrebat de ce am un interes atât de mare pentru nazism, ei considerându-l un subiect anacronic.
Într-adevăr, subiectul acesta pare departe de realitățile societății românești, care abia a reușit să se țină în curs de dezvoltare și în pace (pentru prima oară în istorie). Drept dovadă, discuția privind investiția în artele liberale și în STEM abia există în România, căci majoritatea românilor pare inclinată să investească în ceva ce ar aduce un beneficiu imediat.
Dar subiectul nazismului este extrem de relevant pentru teologia politică și, în orice caz, eu nu mă adresez unei audiențe preocupate exclusiv de problemele României contemporane – un politician ar face așa ceva, dar eu sunt teolog, preocupat de problemele teoretice și universale.
Actualitatea nazismului nu constă în tinerii cu deviații de comportament care defilează pe străzile degradate din zonele sărace ale fostei DDR; nici rasismul, misticismul păgân și cultul morții nu pot caracteriza în totalitate nazismul – acestea sunt mai degrabă „corpul” pe care nazismul și l-a asumat într-un context specific. Mult mai profund este spiritul nazismului, care este la fel de vechi ca tragedia cosmică cauzată de neascultarea lui Adam – desigur, asumându-și denumiri și manifestări diferite de-a lungul istoriei.
Când privesc nazismul – sau nici nu trebuie să ajung acolo, când privesc oamenii care strigă cu spume la gură „țara mea” – eu văd, de fapt, că sub o aparență puternică, se ascunde acel vânător solitar din paleolitic care se înfricoșează la intrarea într-o pădure întunecată – dar el trebuie să intre, pentru că altfel nu poate supraviețui. Îl văd și pe Adam, care I-a răspuns lui Dumnezeu: „am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns” (Geneză, 3:10).
Atunci când omul este convins că „Dumnezeu este mort”, apare inevitabil cultul supraviețuirii. Omul descoperă că natura care îl înconjoară îi este ostilă, că nu există nicio șansă de recuperare a acesteia și că ceilalți oameni nu mai sunt frații lui, descendenți ai lui Adam, ci devin competitori într-o luptă de viață și de moarte.
Prin urmare, apare iluzia necesității unei competiții de tip joc cu sumă zero, apare obsesia pentru Lebensraum, apare darwinismul social și așa mai departe. În acest sens am afirmat că din momentul în care creștinismul este alungat din spațiul public, drumul către Auschwitz este deja pavat.
Și care este cea mai bună formă de a-l cinsti pe idolul supraviețuirii? Nimic nu este mai „bun” decât o organizare socială de tip totalitară. În orice competiție, cei care concurează în grup au o șansă mai mare de câștig. De aceea susțin că umanismul secular este doar un episod frumos, dar efemer, care va dispărea la prima criză socială majoră, iar „umaniștii seculari” se vor barbariza, devenind complici ai crimelor odioase și comițând păcatul împotriva Duhului Sfânt, desigur, totul în numele necesității de supraviețuire.
Tocmai din acest motiv, proletarii sunt mai predispuși la așa ceva, deoarece sunt vulnerabili în fața oricărei crize, iar pregătirea lor insuficientă și lipsa de timp nu le permit să gândească dincolo de fenomenele aparente.
Teoreticienii tiermondiști susțin că nazismul este rezultatul firesc al civilizației europene; alții susțin că este stagiul final al militarismului prusac. Eu, însă, consider că ambele ipoteze sunt prea superficiale. „Spiritul supraviețuirii”, cum să-l numesc pentru moment, s-a impus și în alte contexte, în Sparta, în Qin, de exemplu.
Dacă Dumnezeu ne-ar fi abandonat și Logos-ul Lui nu s-ar fi întrupat, acesta ar fi fost destinul tuturor societăților umane. Civilizația umană s-ar fi încheiat în ura ieftină și în lupte inutile; după aceea, numai întunericul etern ar fi rămas.
Imagine: Cina pregătită celor acuzați în față Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg. O ironie neagră a aliaților.
Kenan Wang, FB
