O mărturie care îți taie respirația…

Merită să te oprești din ceea ce faci și să citești povestea de viață a acestei femei. E posibil ca asta să fie șansa ta să faci o alegere diferită, să mergi pe un alt drum, știind ce trăiesc femeile la decenii distanță după avort.

La peste 60 de ani, îmi văd viața în etape. Prima a fost cea mirifică, până la 14 ani. Fiecare vacanță petrecută la țară îmi aduce cerul în suflet. Când mă întorceam la oraș, la școală, învățam bine, dar gândul meu era la următoarea vacanță. Mi-au rămas în mine toate mirosurile copilăriei, de la mâncarea făcută de bunica, până la tămâia de rășină pe care o folosea doar preotul și bunicul. Tot de atunci au rămas neșterse rugăciunile, pe care le spuneam seara cu bunicii. Dar acolo a rămas și mersul meu la biserică. La liceu le-am sigilat pe toate în trecut.
Am ajuns la liceu și am încercat să fac un nou rai, în care să fiu la fel de regină cum mă simțisem până atunci la bunici. În anii 70, să ai blugi, să joci baschet, să știi versurile de la n melodii din America și din Vest – eram Dancing Queen (hitul ABBA din 76!), rebela școlii, dar care învăța și foarte bine.
La facultate nu a fost greu să intru, deși în acea perioadă erau extrem de puține locuri față de astăzi, iar la medicină se intra și după câțiva ani de încercări. Nu mai străluceam între fete ca în liceu, dar fermecam băiat după băiat. Asta îmi dădea sentimentul unei mari puteri și mi se întărea și mai mult când refuzăm să mă culc cu ei și le dădeam papucii când insistau pe asta.
Sfârșitul facultății a însemnat și sfârșitul perioadelor mele de regină. Într-o seară, prietenul meu de atunci m-a condus să ne plimbăm în niște locuri foarte singuratice, dincolo de marginea Bucureștiului. Nu știu ce aveam în cap, după multă vreme m-am gândit că pur și simplu voia să ajungă undeva unde nu m-aș mai fi putut împotrivi să mă culc cu el. A apărut un grup de băieți. Nu știu exact ce s-a întâmplat, am făcut o amnezie temporară. M-am trezit plină de sânge, la spital. El mi-a spus că acei băieți au vrut să mă violeze, eu am început să fug, la un moment dat se pare că m-au ajuns și am început să mă lupt cu ei. Între timp, el a fugit spre niște case mai apropiate și a reușit să cheme câțiva oameni de acolo și atunci grupul de băieți a fugit. Eu m-am trezit plină de sânge, la spital. La investigații a reieșit că eram virgină, deci nu reușiseră să mă violeze.
Am fost bucuroasă de asta, însă la următorul prieten am cedat – parcă puterea mea de a fascina băieții dispăruse, odată cu tentativa de viol. O magie care s-a risipit, fiind doar o magie…
Cu el m-am și căsătorit apoi, nu neapărat convinsă, cât mai mult învinsă de ce se întâmplase. De la impresia că eram dresoare de bărbați, acum aveam frică de ei.
Am început să lucrez în spital. Am născut un copil și, nu știu de ce, toată familia, adică soțul și mama mea și mama lui au zis că nu mai trebuie să facem alt copil. Aveam 23 de ani și nu înțelegeam de ce. Nici acum nu înțeleg de ce. Și eu și soțul aveam salarii bune, părinții noștri nu erau foarte ocupați, ba chiar trăiau și majoritatea bunicilor și am avut sprijin cu copilul de la toți.
În spital, mi-a fost ușor să obțin un sterilet și mi l-a pus un coleg.
Șocul a fost că am rămas însărcinată. Soțul, mama și soacra au zis imediat: faci avort, ai sterilet, copilul sigur va fi bolnav. Nu știu de ce nu am chestionat asta deloc. Mi-era tare greu de dus gândul să fac avort, dar parcă nu exista altă cale, din moment ce toți au zis asta.
La spital, colegii de la gineco mi-au spus să fac niște injecții care o să provoace avortul. Era perioada comunistă și nu am avut încredere în ei, deși între noi nu era o problemă să aranjăm un avort, inclusiv cu actele necesare atunci.
A avut loc o altă discuție și soacra a propus să îmi facă avortul o femeie pe care o cunoștea. A venit la noi acasă. Întâi a făcut unei alte femei, apoi mie. Îmi amintesc iar sânge, mult, și de la prima și de la mine.
Apoi nu am mai rămas însărcinată.
Avortul a fost o nouă graniță, pentru o altă etapă. De atunci, lucrurile au început să se înrăutățească vizibil. Soțul a început să bea, din ce în ce mai mult, și să fie violent.
După 90, mi-am schimbat locul de muncă și am dat ani de zile anticoncepționale. Știam clar că ele, ca și steriletul, pot împiedica ovulația, dar uneori nu o împiedică și atunci pot împiedica nidarea, iar uneori nu împiedică nici nidarea, cum se întâmplase în cazul meu cu steriletul. Când se întâmpla și la ele, știam ce vor alege: ce alesesem și eu când rămăsesem însărcinată cu sterilet. Parcă mă simțeam din nou puternică, un fel de regină peste viață și neviață. Acum faptul că prin mâinile mele trecea ceva ce avea putere asupra unor mici, foarte mici ființe îmi dădea din nou putere. Dar puterea împotriva vieții nu mi-a dat putere de viață.
Prin 2000, am mers pe alt post și nu am mai avut treabă cu anticoncepționale. Dar, pur și simplu era prea târziu. Dancing Queen era în depresie și nu am mai ieșit din ea. Este etapa în care sunt acum, a bătrâneții și regretelor tardive.
Fiica mea nu a putut rămâne însărcinată ani la rând. M-am gândit mereu că poate din cauza avortului meu și a anticoncepționalelor pe care l-am dat un deceniu. Când a venit cu ideea de a face FIV, m-am îngrozit. Știu exact ce înseamnă și parcă am văzut cum, după copilul meu pe care nu l-am născut și după toată lupta mea împotriva vieții, acum intră și ea pe făgașul acesta. Nu am vrut să aud ce face exact, am refuzat să ascult când a vrut să îmi spună. Știa părerea mea, nu o puteam determina să țină cont de ea, dar nici eu nu mai suportam să aud despre vieți pierdute. Știu doar că a făcut câteva cicluri de FIV și toți embrionii au murit sau nu au fost selectați pentru implantare și au fost aruncați. Până la urmă a născut un singur copil. Simțeam că ceea ce începusem eu continuase ea și nu avem nicio putere în a schimba ceva.
În copilăria mea mirifică am simțit că lumea este plină de viață și de bucurie și am crezut că așa voi trăi mereu. După tentativa de viol am văzut că are și violență. Apoi am văzut din ce în ce mai multă violență și moarte. Cum să te bucuri când te lupți împotriva vieții?
Cea mai mare preocupare a mea acum este că soțul meu nu se spovedește. Alcoolismul îi va scurta bătrânețea și mi se pare cumplit să plece din viața asta fără să se spovedească. Chiar dacă nu el a fost pe masa din sufragerie când am avortat și nu el a luptat un deceniu împotriva concepției, am fost mereu împreună, a știut de tot ce am făcut eu și a fost de acord. Nu am aruncat niciodată vina pe el pentru ce am făcut eu, dar sunt convinsă că dacă mi-ar fi zis vreodată oprește-te, m-aș fi oprit.
Aș putea semna aceste rânduri rebela înfrântă de ea însăși. Exisă însă un licăr: ceea ce am văzut în copilărie a fost ceva real. Sigiliul nu a anulat acea realitate. Bunicii, față de care m-am crezut deșteaptă când am mers la liceu, cred că știau mai bine ce este viața, mai bine decât părinții mei și decât mine, care am făcut facultăți în care am studiat omul. Ei au fost bucuroși până au murit – și cred că sunt și acum. Eu am fost bucuroasă cât am fost cu ei. Poate, cumva, voi reuși să ajung la ei, când voi trece și eu din viața asta. La 65 de ani, momentul acesta nu poate fi foarte departe; oricum, este mai aproape mine decât Dancing Queen de la 16-17 ani. Dar nu cronologic, ci sufletește. Așa cum cel mai aproape de mine este acum prima etapă, doar prin ea am curajul să privesc spre momentul când o să trec dincolo.
D.