Pr. Răzvan Ionescu
Nu s-a inventat încă proverbul “spune-mi cum liturghiseşti, ca să-ți spun cine eşti”, îl intuim însă firesc prin însăşi viața Bisericii. Pentru că felul în care suntem în trăirea liturghiei, şi a rugăciunii în general, lasă să transpară ceva din cine suntem real în fața lui Dumnezeu. O consecință vie a comuniunii. În acest context, personal, mărturisesc că nu ştiu dacă ştiu pe cineva să slujească liturghia cum o face starețul Efrem.
În plus, oamenii duhovniceşti se preocupă până la incandescență de problema comuniunii cu Domnul. O trăiesc ei înşişi. Pentru că le pasă, ca unii ce vădesc un potențiomentru lăuntric al sensibilității liturgice la valori incredibile. Ei pătimesc însă şi cel mai mult în contact cu tatonările fireşti, sau poate inerțiile şi rugozitățile conştiințelor noastre, ale unora şi altora.
La prima mea întâlnire cu starețul Efrem, cumva l-am respins în mine pentru slava pe care o vedeam în jurul lui de la oameni. A fost însă de ajuns să îmi şoptească câteva cuvinte la urechea inimii pentru ca, copleşit, să intuiesc cine ar putea fi. Iar timpul nu a făcut decât să îmi valideze iară şi iară. Prin felul lui viu de a fi, de a sluji, de a vorbi. Şi cu siguranță că nu mediatizarea validează persoana, ar fi prea ieftin, ci reuṣita ei in planul vietii, în adevărul Hristos. Faptele ei. Lucrarea ei. Roadele ei. Oamenii care devin prin investirea Părintelui duhovnicesc în ei. De aceea, când pică mediatizarea, rămâne omul valoros şi nu golul, ca unul care are valoarea tezaurizată în Hristos şi nu în media cu volatilitatea si perisabilitatea ei.
Sunt convins că starețul Efrem vine în România pentru că Insuşi Dumnezeu vrea acest lucru. Şi că ceea ce vorbeşte este prin pronia lui Dumnezeu, pentru nevoia celor de aici. Şi, desigur, suntem bucuroşi de figuri minunate din Sfântul Munte, precum părintele Dionisie Ignat, român purtat de dorul sfințeniei până la măsura recunoaşterii prin viitoare canonizare a împlinirii sale, conştientizăm însă că ne vizitează cel la care acesta din urmă se spovedea?
Nimeni nu a deschis subiectul apropierii de Sfintele Taine FĂRĂ spovedanie. Starețul Efrem a dat mărturie că spovedania şi împărtăşania se pot petrece în paralel, cu ritmuri diferite, şi nu neapărat identice de tip o spovedanie, o împărtăşanie. A mai dat mărturie ca preotul să nu pună o măsură pe mirean pe care el însuşi nu o îndeplineşte. Şi ne mai sugerează sa fim CONTINUU în pregătire să ne împărtăşim şi nu doar din când în când (la nu mai puțin de patruzeci de zile?). Cine are urechi de auzit, aude.
Riscurile de exagerări sunt şi de-a dreapta, şi de-a stânga. Ce e mai bine, să te spovedesti in timpul liturghiei, chiar inainte de impartasire, ca sa nu apuci sa faci pacate, sau sa nu te spovedesti deloc si sa te împărtăşeṣti eventual de Paşti, că tot a trecut anul şi cumva “trebuie” să faci şi asta ca să fii bine cu Dumnezeu? Ambele sunt extreme şi exagerări.
E uimitor că atunci când nu putem primi ceva, contestăm persoana. Athosul aparține Ortodoxiei întregi, chiar dacă geografic e în Grecia. Avem deci o mărturie care transcende un anume feeling național.
Oricând îndemnurile duhovniceşti ne pot însă jena. Pentru că adesea ne depăşesc voia şi ne solicită ne-voință. Dacă primim doar după criteriile minții noastre, nu se mai numeşte duhovnicie, ci doar filtru personal. Duhovnicie este când faci loc în tine la un îndemn punând voia ta în aşteptare, căutând în Domnul noimă şi înțelegere, până când rodeşte ceva viu. Si e loc cât cuprinde de problematizare duhovnicească în viața Bisericii, fără abordări partizane sau pătimaşe care induc diviziune, prin care se primesc mărturiile de viață ale unora si altora si Duhul rânduieşte ce rămâne ca fiind compatibil cu descoperirea Lui. Asta cere însă timp. Conştiinta eclesiala presupune creuzetul intalnirii dintre marturii, spre cristalizare comunionala.
Nu avem ce învăța de la străini? Sfântul Antim Ivireanul a suferit până la martiriu să evanghelizeze poporul român şi să îi deschidă orizont de înțelegere. Pentru că Însuşi Dumnezeu lucrează prin cei care se înstrăinează de casa lor şi de neamul lor pentru a sluji Biserica, ei fiind în realitate cei mai apropiați de popor, ca unii care pun jertfă la baza intregii lor faptuiri.
Am o mângâiere. Când trăia parintele Proclu unii nu-l vizitau intenționat, plecând urechea la interpretări diferite. Acum, pe măsură ce ies mãrturii la suprafață, lucrurile se schimbă. Pe sfântul Nectarie l-au respins până şi după moarte. Sfintei Genoveva i-au ars până şi sfintele moaşte. E limpede, neavând toți aceeaşi cercare şi experiență, nu percepem la fel Şi putem şi greşi. Ceea ce ne salvează este faptul că memoria vie a Bisericii este Însuşi Duhul, Cel care rânduieşte în Adevăr şi scoate la lumină valoarea evanghelică din lucrarea oamenilor şi cu ea împodobeşte Biserica. Asta se transmite ca Predanie de la o generație la alta. Totul e o chestiune de timp …
